Pierderea naște durere, dar durerea nu are mărime universală, așadar nu există nici metode de recuperare care să funcţioneze în toate cazurile. Avem însă la îndemână modele explicative ale durerii, studii care demontează miturile despre durere și mai ales „un sistem imunitar psihologic” care ne ajută să ne revenim după o experienţă dureroasă.
„O să treacă.” Trei cuvinte destul de ponosite, dacă ne gândim de câte ori au fost folosite. Le-am spus și noi, ni le-au spus și alţii în momente de durere și există o probabilitate destul de mare să nu fi avut în niciuna dintre situaţii efectul scontat. Și nu pentru că n-ar conţine o doză de adevăr. Ci pentru că acela care le spune se întoarce la viaţa lui, așa cum o știe, dar pentru cel care suferă viaţa are cu totul alt relief, iar drumul spre vindecare e jalonat de necunoscut și de valuri de emoţii neplăcute care par să măture uneori tot ce a mai rămas în picioare.
Prima dimineaţă dintr-un șir de câteva zeci de mii în care e gol și tăcere de cealaltă parte a patului, prima seară în care deschizi ușa și nu e nimeni care să-ţi răspundă la salut. A doua zi după ce oamenii cei mai dragi și-au strâns ce aveau mai de preţ în bagaje și au plecat la celălalt capăt de lume. A zecea noapte în care nu poţi adormi, întrebându-te cum de a ajuns la final o poveste de iubire care promitea să ajungă intactă „până la adânci bătrâneţi”. A treizecea zi după ce medicul spune că sarcina s-a oprit din evoluţie, a patruzeci și cincea lună de când rochia pentru gravide așteaptă nefolosită pe ultimul raft al șifonierului.
Sentimentele puternice pe care le experimentăm atunci când pierdem ceva sau pe cineva drag sunt atât de normale încât în aceste cazuri nu se stabilește un diagnostic, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul depresiei, observă psihologii Matthew Whalley și Hardeep Kaur. Nu există o modalitate „corectă” de a jeli pierderea și nici soluţii rapide pentru a pune capăt durerii, spun psihologii, dar putem obţine sprijin în această călătorie dificilă învăţând mai multe despre pierdere, despre factorii care pot augmenta sau reduce intensitatea suferinţei și despre resursele pe care le putem folosi în acest proces.
Ce ar trebui să știm despre pierdere și durere
Deși, în mod obișnuit, înţelegem prin pierdere moartea cuiva drag, există multe alte tipuri de pierdere care produc durere: ruperea unei relaţii, pierderea locului de muncă, îmbătrânirea, primirea unui diagnostic sumbru, pierderea locuinţei, despărţirea de prieteni și familie din cauza mutării în alt colţ al ţării sau în străinătate etc. În general, pierderile care ne provoacă durere sunt cele care se soldează cu schimbări semnificative ale unor circumstanţe sau ale unor roluri din viaţă.
Pierderile pot provoca durere chiar și atunci când sunt un rezultat al alegerilor noastre, iar multe dintre mecanismele de adaptare la schimbarea produsă de decesul unei persoane apropiate sunt aplicabile și în cazul altor tipuri de pierdere.
Pierderile care ne provoacă durere sunt cele care se soldează cu schimbări semnificative ale unor circumstanţe sau ale unor roluri din viaţă.
Majoritatea celor care apelează la un specialist pentru a fi sprijiniţi să se adapteze pierderii știu foarte puţine lucruri despre durere în sine, iar lipsa de informaţie și concepţiile greșite despre suferinţă nu fac decât să agraveze suferinţa, afirmă specialistul în doliu Marilyn Mendoza.
Presiunea pe care anturajul celui îndurerat sau el însuși o exercită asupra sa pentru a „depăși” pierderea poate avea un efect opus: cei care se forţează să traverseze toate etapele înainte de a fi pregătiţi pot rămâne mai mult timp pe tărâmul durerii decât persoanele care își lasă timp pentru a se confrunta cu fiecare val de sentimente generat de pierdere, susţine psihologul Adrian Fletcher.
Nu este vorba despre a ne lăsa absorbiţi de pierderea noastră, explică Jamie Cannon, specialist în tratarea traumei, ci despre a învăţa să te simţi împăcat și în largul tău când vine vorba de exprimarea emoţiilor, chiar dacă sunt dintr-un registru negativ. Atunci când realizăm că este normal să simţim tristeţe, vinovăţie sau mânie, creăm un cadru potrivit pentru ca intensitatea acestora să se diminueze.
Persoanele îndoliate plâng nu doar pentru un trecut care nu se mai întoarce, ci și pentru visurile și dorinţele care vor rămâne neîmplinite, punctează Meekhof. Un tată care nu-și va mai conduce niciodată fiica la altar, un nepot care nu-și va cunoaște bunica, o soţie care nu va cunoaște experienţa maternităţii – toate aceste visuri frânte produc suferinţă, la fel ca și amintirile.
Fiecare persoană resimte diferit pierderea. De asemenea, declanșatorii durerii sunt unici pentru fiecare persoană (o melodie, un articol vestimentar, un gest, un loc), iar perioada de doliu diferă de la individ la individ. Atunci când ne exprimăm nedumerirea că durerea persistă dincolo de graniţele temporale obișnuite nu facem decât să-i comunicăm persoanei îndurerate că e ceva în neregulă cu ea, într-o perioadă în care are nevoie mai mult decât oricând de răbdare și de blândeţe.
Cât de valid este modelul celor cinci etape ale durerii?
Unul dintre cele mai cunoscute tipare ale durerii este cel al psihiatrului Elisabeth Kübler-Ross. În 1965, Kübler-Ross lucra ca profesor asistent de psihiatrie la Spitalul Billings, afiliat Universităţii din Chicago, concentrându-se pe tratamentul psihologic al pacienţilor în faze terminale ale bolii. Ulterior, ea a dezvoltat în cartea Despre moarte și a muri un tipar al durerii, descriind cinci etape ale acestuia: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea. Iniţial, aceste stadii au fost numite „cele 5 etape ale morţii”, dar psihiatrul și-a extins mai târziu modelul, extrapolându-l și la situaţiile de doliu.
În ciuda popularităţii modelului Kübler-Ross, au existat foarte puţine încercări de testare empirică a acestuia. Un studiu din 2007, coordonat de Paul Maciejewski, a fost considerat prima confirmare empirică a acestui tipar. Efectuat pe o durată de doi ani, pe un lot de 233 de persoane care și-au pierdut un membru al familiei din cauze naturale, studiul a concluzionat că etapele descrise de Kübler-Ross există și că, în fiecare etapă, o anumită stare emoţională atinge un nivel maxim și apoi se diminuează, exceptând acceptarea, care are un trend ascendent pe măsura trecerii timpului.
Rezultatele studiului au fost însă puse la îndoială de către unii cercetători, din mai multe motive, printre care modul în care autorii au analizat rezultatele obţinute și excluderea de la bun început a participanţilor care nu se potriveau modelului Kübler-Ross (sufereau de tulburare complexă persistentă de doliu). Teoria etapelor durerii rămâne încă seducătoare pentru specialiști și pentru publicul larg, este încă predată în facultăţile de medicină, chiar dacă nu are suport empiric, afirmă George Bonanno și Kathrin Boerner, autorii primului studiu care a testat empiric modelul Kübler-Ross.
Studiul coordonat de Maciejewski a fost replicat în 2010, dar autorii acestuia au concluzionat că există puţine date care să suţină modelul celor cinci etape și că găsirea sensului (sensemaking, engl.) este un element cu mult mai important în doliu – ceea ce ajută oamenii să treacă peste durere mai ușor este capacitatea lor de a înţelege ceea ce trăiesc.
Unul dintre motivele pentru care teoria celor cinci etape ale durerii continuă să aibă o susţinere puternică este nevoia noastră de a avea o schemă simplă a lucrurilor, care să ne spună la ce să ne așteptăm, spune profesorul de psihologie George Bonanno. În realitate, există o variabilitate foarte mare a reacţiilor fiinţelor umane confruntate cu pierderi, boli grave sau traume și de asemenea diferenţe mari legate de timpul de care au nevoie pentru a se recupera.
Rezilienţa, un model de reacţie la durere
De-a lungul anilor de cercetare, Bonanno a identificat trei modele de reacţie „la aproape fiecare factor de stres major al vieţii”.
Primul model este cel al durerii prelungite, cronice, întâlnit la aproximativ o persoană din zece care sunt în doliu. Oamenii din această categorie se luptă cu durerea ani de zile, iar starea lor nu pare să se îmbunătăţească în timp, adesea chiar agravându-se.
Un al doilea tipar este cel al recuperării – oamenii trec printr-o suferinţă intensă, care durează de obicei câteva luni până la un an, apoi încep să-și revină și să își reia comportamentele de altădată. Chiar dacă s-au recuperat după pierdere, în conversaţiile pe care le au despre durere, ei pot spune, chiar și după ani, că durerea este ceva peste care nu reușești să treci cu adevărat niciodată. Categoria celor care se recuperează la cel mult un an de la pierdere este și ea relativ redusă (aproximativ 20% dintre cei îndoliaţi).
Cei mai numeroși sunt indivizii rezilienţi (între o treime și două treimi dintre cei care pierd o persoană dragă), care trăiesc suferinţa într-un mod intens, la fel ca ceilalţi, dar la care durerea scade după o perioadă relativ scurtă (de la zile la săptămâni). Modelul rezilient de a reacţiona la pierdere nu se asociază cu indiferenţa sau lipsa părerii de rău, ci mai degrabă descrie capacitatea unor indivizi de a accepta durerea, de a se sustrage ei pentru a face faţă cerinţelor vieţii și de a-și ajusta viaţa la noua realitate.
Cele trei modele de acţiune în procesul durerii se întâlnesc nu doar la persoanele în doliu, ci și la cele care înfruntă probleme precum divorţul sau pierderea locului de muncă, precum și la cei care suferă din cauza unor evenimente dramatice, precum o epidemie sau un atac terorist, subliniază Bonanno.
Confruntarea cu circumstanţe ostile este dificilă, pentru că ne aduce durere, dar nu ar trebui să ne subestimăm capacitatea de a le face faţă, spune profesorul de psihologie, susţinând că „majoritatea dintre noi avem un sistem imunitar psihologic care ne permite să fim rezilienţi și să ne recuperăm destul de repede după aceste experienţe”.
„Poţi avea cea mai sănătoasă personalitate din lume, dar, dacă totul în viaţa ta este negativ – trăiești în sărăcie sau nu ai acces la educaţie adecvată –, ai mai puţine șanse să fii rezilient.”
Întrebat dacă ne naștem rezilienţi sau învăţăm să devenim astfel, Bonanno spune că rezilienţa este o trăsătură complexă, destul de puţin analizată de cercetători. Profesorul crede că ne naștem cu instrumentele necesare pentru a ne construi rezilienţa, dar rezilienţa este prezisă de un cumul de factori. Tipul de personalitate este un factor predictor destul de bun pentru cât de rezilienţi vom deveni, însă aceasta este doar o felie mică dintr-o plăcintă, spune cercetătorul: „Poţi avea cea mai sănătoasă personalitate din lume, dar, dacă totul în viaţa ta este negativ – trăiești în sărăcie sau nu ai acces la educaţie adecvată –, ai mai puţine șanse să fii rezilient.”
Resursele economice și sociale, starea de sănătate, capacitatea de a vedea partea bună din situaţiile negative, încrederea în sine, stresul pe termen lung sunt factori care intervin în construirea rezilienţei. Există cel puţin două tipuri de rezilienţă – cea cu impact minim se manifestă atunci când individul suferă o pierdere și se ridică după lovitura primită, în timp ce rezilienţa emergentă apare în situaţia în care evenimentele adverse se repetă sau rămân nerezolvate pentru o perioadă lungă de timp, așa cum ar putea fi în cazul unui diagnostic de cancer.
Un studiu publicat în 2009, printre autorii căruia s-a numărat și Bonanno, a arătat că optimismul și dificultăţile mai mici în luarea deciziei cu privire la tratament au fost predictori buni ai rezilienţei femeilor diagnosticate cu cancer de sân.
Despre durere, sens și creștere
Este un mit acela că reușim să trecem definitiv peste moartea cuiva drag, afirmă psihologul Pauline Boss, care în anii ’70 a inventat termenul de „pierdere ambiguă” pentru a descrie pierderea cuiva apropiat în mod neașteptat, în circumstanţe care nu ne permit să ne luăm rămas bun.
Nu vom reuși să ștergem pierderea suferită, să trecem peste ea, dar putem să-i facem faţă, să ne ridicăm după ce am fost doborâţi și să devenim mai puternici, spune Boss. Cea mai bună cale de a da un sens pierderii noastre este aceea de a acţiona – reparând o nedreptate, militând pentru o cauză, îndreptând o greșeală, conchide psihologul. Atunci când fratele mai mic al lui Boss a murit din cauza poliomielitei, familia ei a mers din ușă în ușă încercând să adune bani pentru organizaţia nonprofit March of Dimes, care, la rândul ei, colecta fonduri pentru finanţarea cercetării în vederea găsirii unui vaccin.
Găsirea sensului în mijlocul suferinţei este esenţială, punctează psihologul Isaac Tourgeman, subliniind că nu este vorba neapărat de a găsi sensul evenimentului tragic, ci sensul vieţii care continuă după acesta. Deși unii preferă să caute sens și alinare în altă parte, pentru alţii credinţa umple golul rămas și oferă speranţa unei reîntâlniri viitoare, așa că ei spun mai degrabă un „la revedere” dureros celor dragi.
Chiar dacă durerea nu dispare în timp sau dacă revine în forţă în anumite momente, ne putem continua viaţa crescând în jurul durerii.
Obţinerea sprijinului din partea familiei sau a prietenilor (inclusiv pentru activităţile zilnice care devin copleșitoare) este un element important, iar uneori poate fi nevoie chiar de un grup de sprijin sau de terapie individuală. De asemenea, reevaluarea priorităţilor și concentrarea pe sarcinile urgente sau imposibil de ocolit pot elimina stresul inutil și pot conserva energia redusă a persoanei care suferă. Atunci când suferim o pierdere de neînlocuit simţim nevoia să fim trataţi cu blândeţe de ceilalţi, dar noi înșine trebuie să fim blânzi cu noi, notează psihologul Adrian Fletcher.
Chiar dacă durerea nu dispare în timp sau dacă revine în forţă în anumite momente, ne putem continua viaţa crescând în jurul durerii, susţine Lois Tonkin, specializată în consiliere în doliu. Preocuparea pentru a articula un tipar al durerii care să servească și celor care nu păreau să se încadreze în tiparele existente a apărut după ce unii pacienţi s-au plâns că suferinţa lor nu se diminuează în timp, așa cum ar fi fost de așteptat să se întâmple.
Te-ar putea interesa și: Fără sens, dar nu și fără scop. Suferinţa transfigurată prin credinţă
La un grup de discuţii, o femeie a împărtășit modul în care s-au transformat viaţa și durerea pierderii unui copil, iar Tonkin a declarat că a găsit mai mult sens în acest model decât în altele pe care le folosea în ședinţele sale de consiliere. La început, durerea a fost atât de mare, a povestit femeia, încât i-a consumat toate resursele, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Ea a desenat un cerc complet întunecat pentru a reda această perioadă de durere copleșitoare. În timp, durerea avea să scadă și să devină mult mai ușor gestionabilă, și-a imaginat femeia – ca și cum cercul acela umbrit avea să se reducă la un cerc ceva mai mare, încapsulat într-un cerc luminos, reprezentând viaţa ei de după adaptarea la pierdere. Realitatea a fost alta, a explicat femeia: în diverse ocazii speciale (precum aniversările) sau în ocazii obișnuite durerea a revenit în valuri puternice, de intensitate comparabilă cu durerea iniţială, doar că, în același timp, cercul exterior durerii a crescut și mai mult.
Există cazuri în care durerea generată de pierdere este debilitantă, iar subiecţii nu-și pot reveni fără ajutor de specialitate, dar meritul teoriei lui Tonkin este acela de a sublinia că durerea este legitimă, că o putem integra în viaţa noastră și că putem crește îmbrăţișând-o, învăţându-i lecţiile. Până la urmă, durerea este „o experienţă fără foaie de parcurs”, dar și „un corolar al iubirii”, iar iubirea autentică nu dispare, doar se transformă. Și, dacă iubirea rezistă atât de mult timp, de ce am crede că durerea nu poate avea un termen de valabilitate pe măsură?
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
