Nu cred să mai fi făcut nimic semnificativ în după-amiaza zilei în care am văzut filmul „Awakenings”. Senzaţia că am ajuns în miezul condiţiei umane mi-a imprimat puternic sentimentul că ne naștem captivi într-o natură limitată, iar asta mi-a transmis un apăsător simţământ de pierdere.

Lansat în 1990, filmul spune povestea unui medic cunoscut pentru cercetările lui asupra impactului neurologic al muzicii și admirat pentru eseul despre viaţă și moarte pe care l-a scris în New York Times atunci când s-a aflat diagnosticat cu cancer cerebral. Neurologul Oliver Sacks.

Awakenings (Revenire la viaţă) dramatizează un episod din cariera lui Sacks, care, din șoarecele de bibliotecă familiar cu cărţile, dar stângaci cu oamenii, ajunge să fie detașat pe palierul de neurologie al unui spital din Bronx. Și, de parcă nu era suficient că fusese smuls din lumea cărţilor și aruncat în imprevizibila lume a relaţiei directe cu pacienţii, medicul – ficţionalizat drept americanul Malcolm Sayer – nimerise pe o secţie cu pacienţi catatonici.

Dintre toţi pacienţii imobili, cu expresii fixe de stupoare, Malcolm se atașează cel mai mult de Leonard Lowe, care, deși catatonic, reușește să comunice cu medicul printr-o placă Ouija (o planșetă de lemn care cuprinde literele arfabetului). Așa că și drama se concentrează cel mai mult asupra modului în care Leonard, care primește o doză dintr-o substanţă pe atunci experimentală, L-Dopa, revine la viaţă după zeci de ani de prizonierat în boala care nu îi permitea să se miște, să vorbească, să trăiască asemenea unui om obișnuit.

Entuziasmat de rezultat, Malcolm pune toţi pacienţii din secţie sub un tratament cu L-Dopa, obţinând rezultate pe cât de spectaculoase, pe atât de emoţionante. Pacienţii cărora conducerea spitalului nu le mai dădea nicio șansă, „legumele” care păreau lipsite de orice personalitate, dar și pacienţii fixaţi în ticuri sau reacţii zgomotoase atipice, se normalizează. Aparenţa vindecării îi dă aripi lui Malcolm, însă i le retează brusc atunci când încep să apară efectele secundare.

Felul în care continuă pelicula triplu nominalizată la Oscar se presupune că este o odă adusă bucuriei de a fi în viaţă, de a te bucura de privilegii ignorate, precum libertatea de a te mișca de unul singur, capacitatea de a vorbi, posibilitatea de a te hrăni cu propria mână, de a alege ce dorești să mănânci, până la a avea un interes romantic, a-l mărturisi și a-ţi fi împărtășit. Și, cu siguranţă, privind la toate aceste minuni simple pe care le trăim zilnic, ar trebui să fim copleșiţi de recunoștinţă pentru faptul că ele ne aparţin. Însă „niciun miracol nu este simplu”, spune mottoul filmului.

Atunci când Leonard, odată trezit, îi moralizează pe conducătorii spitalului să îi permită continuarea tratamentului spunând că „aș face toate acele lucruri pe care voi le luaţi ca subînţelese în vieţile voastre”, el îl moralizează de fapt pe spectatorul blocat în nemulţumirea lui, paralizat de autosuficienţă. Totuși, subliniind frumuseţea vieţii normale, filmul ajunge în același timp să îi sublinieze și cutremurătoarea nedreptate faţă de cei care, deși și-ar dori, nu se pot plia pe normă.

Pelicula reușește să-l îndrăgostească pe spectator de Leonard mai mult decât reușește să îl îndrăgostească de propria viaţă. Reușește mai degrabă să atingă acea fragilitate inerentă oricărui om și să-i facă emoţiile să vibreze mai mult la gândul efemerităţii tuturor privilegiilor lui decât la realitatea lor prezentă. Iar asta dă o nuanţă de-a dreptul dureroasă bucuriei că el, privitorul, este sănătos.

Mai ușor decât o satisfacţie cu privire la prezent se insinuează teama aluzivă că, într-o zi, acest bine se va fi ruinat sub apăsarea problemelor de sănătate, a singurătăţii, a conștientizării faptului că ni s-au diminuat ireversibil puterile. Ba încă poate că pe unii care privesc filmul într-un prezent care le ridică deja provocări mari îi dărâmă și mai mult gândul că nu au nicio garanţie că în viitor va fi mai bine.

Din perspectiva aceasta, în mintea mea, Awakenings se înrudește aparent ciudat cu un film din alt gen, altă ţară (Suedia) și cu un cu totul alt subiect: Un bărbat pe nume Ove. Și am să explic de ce.

Un bărbat pe nume Ove este o biografie, fictivă de data aceasta. Dar este ceva în biografii, poate faptul că vezi viaţa personajului în ansamblul ei, care te introduce într-o atmosferă de învăţare. Materia este viaţa, iar profesori sunt cei care au trecut deja prin a lor, de la cap la coadă.

Ove este un senior căruia i-a rămas mică viaţa. (Până și costumul pe care îl poartă este un simbol al acestei idei.) Facem cunoștinţă cu el în mijlocul unei crize: compania căilor ferate la care a lucrat zeci de ani, preluând locul de muncă de la tatăl său, îi sugerează că ar fi cazul să se pensioneze. Jignit de perspectivă, Ove își dă demisia și se concentrează pe „paza” micului cartier rezidenţial în care trăiește. Însă, așa cum viaţa lui s-a schimbat, și oamenii din cartier se schimbă și, odată cu noii locatari mai tineri, noi reguli, mult mai laxe, încearcă să se impună. Ove simte că nu mai are rost să trăiască și încearcă, fără succes, să se sinucidă.

Înainte de fiecare tentativă, în faţa ochilor lui se derulează scene înduioșătoare pe care le-a trăit de-a lungul vieţii și care pun într-o cu totul altă lumină bodogănelile lui zilnice. Ove a trăit o porţie consistentă de suferinţă. Mama i-a murit când el era un copil, iar tatăl a decedat în urma unui accident stupid, chiar în ziua când el a absolvit liceul. Aflăm și că mormântul pe care îl vizitează atât de des încât nu apucă să se pună praful pe el este al soţiei lui, care a murit de cancer în urmă cu șase luni. Cu ani în urmă, amândoi fuseseră implicaţi într-un accident de autocar, în care soţia pierduse o sarcină și rămăsese paralizată, în timp ce Ove se alesese doar cu câteva zgârieturi.

De fiecare dată când celor dragi li se întâmpla ceva rău, Ove nu păţea nimic. Deși de fiecare dată era la un pas de locul tragediei, în virtutea unei decizii insignifiante, este și protejat și nici nu vede efectiv tragedia întâmplându-se. (Cu câteva secunde înainte de accidentul soţiei se dusese la toaleta autocarului ca să se spele pe faţă.) Cu toate acestea, deși nu este victima directă a răului, Ove simte și duce suferinţa celor dragi ca și cum ar fi fost a lui. Prin urmare se simte profund trădat de viaţa care nu a avut grijă de cei pe care el i-a considerat cei mai scumpi pe lume.

În acest punct, mesajele celor două filme se întâlnesc. După Awakenings, telespectatorul rămâne suferind de Sindromul supravieţuitorului, aceeași tulburare care îi amărăște viaţa lui Ove, încă de la începutul filmului. Ove însă descoperă încet-încet o soluţie pentru viaţa lui.

La insistenţele familiei unei imigrante iraniene proaspăt mutate în cartier, pensionarul descoperă că încă mai poate fi util celor din jur. El îi ajută să se integreze, iar ei, în schimb, îi redau încrederea că mai există încă iubire și că mai există încă modalităţi prin care să o poată oferi și să o poată primi și el. Premisele depresiei lui nu s-au schimbat (cei dragi nu se vor mai întoarce), dar, provocat de noii vecini, reușește să vadă detalii salvatoare în durerile pe care le-a trăit. Cum ar fi faptul că, deși paralizată, soţia lui nu s-a dat niciodată bătută, urmând o carieră sinuoasă, dar încununată de succes în profesorat. Și că, deși a pierdut copilul lor, dragostea pe care o pregătise pentru el a transferat-o asupra celor mai nepromiţători copii din clasă, transformându-le destinul.

Atunci când nu ești tu cel care suferă există două extreme la fel de periculoase în care poţi cădea: a subaprecia suferinţa celuilalt, diminuând-o ca să poţi trăi lângă ea, sau a supraaprecia-o, imaginându-ţi cum ai reacţiona tu la o suferinţă de acest fel sau calculând-o greșit ca pe o rezultantă a circumstanţelor.

Îmi place să cred că, odată cu revenirea lui la sentimente mai bune faţă de viaţă, Ove a învăţat că, în același timp cu suferinţa, omul trăiește și soluţia pentru ea. Chiar dacă durerea îl poate face să nu o vadă decât pe prima. Omul care suferă își judecă viaţa după niște coordonate care sunt intrinseci lumii lui. Astfel că, unul care privește de dinafară, în ciuda bunelor intenţii, nu va putea înţelege constelaţia durerii celuilalt. Nu o va putea trăi identic. Sau o va diminua, sau o va exagera.

Interesant, către o interpretare de genul acesta indica și Oliver Sacks într-o evaluare a experimentului său, pe care o făcea pentru presă. Într-un interviu televizat, Oliver Sacks spunea că a văzut în toată întâmplarea un testament al demnităţii posibile chiar și în condiţii în care speranţa, după definiţiile ei „normale”, nu mai este prezentă. Se referea la faptul că unii dintre pacienţi, treziţi după zeci de ani într-o lume la care nu erau adaptaţi și constatând efectele secundare debilitante ale L-Dopa, au ales să nu mai ia medicamentul și să se reîntoarcă la viaţa de dinainte de experiment: redusă în capacităţi, însă familiară.

În sensul acesta, da, filmul poate fi inspirator chiar și pentru cei predispuși să își imagineze un viitor sumbru. Poate viaţa îi va pune în situaţii-limită, pentru care în acest moment nu sunt pregătiţi. Dar nu are rost să se îngrijoreze pentru o situaţie posibilă, ipotetică, despre care de fapt nici nu știu dacă se va întâmpla vreodată. „Ajunge zilei necazul ei”, fiindcă prezentul este singura certitudine. Cu privire la restul (trecut sau viitor), putem avea bănuieli sau putem avea încredere. Trecutul și viitorul nu ne sunt la îndemână, ci sunt în mâna lui Dumnezeu. Dar, dacă oricum nu sunt în mâna noastră, cu atât mai mult este în interesul nostru să credem că, așa cum învaţă Biblia, Dumnezeul care iubește fidel și constant va avea grijă în moduri pe care acum nici măcar nu le putem bănui.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.