Mediul politic este unul din care ne ferim să ne alegem modele. Poate şi pentru că lista de exemple negative şi de motive pentru care nu ar trebui să le căutăm acolo este lungă şi intens analizată. Am fi sărăciţi însă dacă nu am învăţa de la acei oameni politici care, în ciuda imperfecţiunilor lor, au schimbat în bine vieţile celor pe care i-au condus.

Cu o faţă de bunic simpatic, îmbrăcat într-o cămaşă simplă cu un hanorac deasupra, aşezat pe un scaun şubrezit de vreme şi însoţit de o căţea şchioapă, José Mujica este departe de imaginea pe care oricine şi-o face despre un şef de stat. Vreme de cinci ani însă, José – sau El Pepe, cum este cunoscut în Uruguay – a fost preşedintele micii ţări sud-americane.

Decizia lui José de a refuza să locuiască în impunătorul palat prezidenţial din capitala Montevideo şi de a dona 90% din salariul său lunar pentru caritate a făcut înconjurul lumii la vremea învestirii lui, în martie 2010. Jurnalişti de la diferite televiziuni i-au luat de-a lungul timpului interviuri la mica fermă unde locuieşte, proprietate a soţiei lui, pentru a afla motivaţia din spatele acestor gesturi de neconceput pentru un preşedinte.

Frenezia presei a constituit un motiv de iritare pentru José, care nu s-a sfiit să afirme în felul lui direct: „Lumea asta este nebună, nebună de tot! Oamenii sunt uimiţi de lucruri normale, şi această obsesie mă îngrijorează.” A negat că ar trăi în sărăcie, ba, mai mult, a afirmat de fiecare dată că ceea ce are este mai mult decât necesar. Şi mult mai mult decât ce a avut în copilărie şi tinereţe.

Născut în 1935 într-o familie de fermieri, José a rămas orfan de tată la puţin timp după ce ferma familiei a dat faliment, pe când el avea doar cinci ani. S-au descurcat cultivând crizanteme, el fiind cel care le căra pe bicicletă şi le vindea la piaţă. În adolescenţă a renunţat la un liceu promiţător şi s-a alăturat mişcării de eliberare naţională Tupamaros, o grupare de gherilă. Încercau, urmând modelul cubanez, să îndepărteze de la putere politicieni corupţi care condamnau majoritatea populaţiei la sărăcie. Acţiunile violente, extrem de vizibile şi de eficiente ale grupării au atras în mod inevitabil represalii din partea autorităţilor. Printre cei arestaţi s-a numărat şi José, devenit între timp unul dintre liderii grupării.

Aproape 14 ani a fost încarcerat de autorităţile uruguayene. Doi ani i-a petrecut pe fundul unui jgheab vechi pentru cai, în izolare completă, care l-a adus în pragul nebuniei. Tot timpul petrecut acolo, spune el, i-a dat totuşi ocazia să se gândească la lucrurile cu adevărat importante. Pe fundul acelei gropi, înconjurat doar de furnici şi de mormoloci, a descoperit că, „fie eşti mulţumit cu foarte puţin, fără bagaje în plus, pentru că ai fericirea înăuntru, fie te îndrepţi spre nicăieriˮ.  De nebunie l-au salvat cărţile – nişte banale manuale de chimie şi de fizică – ce i-au fost permise după şapte ani în care nu mai deschisese nicio carte. Din închisoare a ieşit în urma unei amnistii, iar împreună cu foşti colegi de gherilă a ales calea nonviolentă spre schimbare, înfiinţând un partid politic, din mijlocul căruia a devenit senator, ministru şi mai apoi preşedinte.

Filosofia lui de viaţă nu este sărăcia, ţine să sublinieze José, ci sobrietatea. „Nu sunt un preşedinte sărac. Săraci sunt oamenii care au nevoie de multe – Seneca a spus acest lucru. Eu sunt un preşedinte auster. Trăiesc aşa cum trăiesc majoritatea oamenilor din ţara mea. M-au votat şi de aceea mă identific cu ei. Din punct de vedere moral, nu am dreptul să trăiesc ca o minoritate din ţara mea. Multe persoane vor bani în cantităţi mari. Nu ar trebui să intre în politică. E felul meu de a vedea lucrurile. Nu improvizez. Nu fac marketing. Aceasta este filosofia mea.”

Nu încearcă să le impună altora austeritatea, crede în libertatea fundamentală a fiecăruia de a alege. E întristat totuşi de cei care nu înţeleg că toată risipa este de fapt o renunţare la libertate. „Atunci când cumpăr ceva, atunci când tu cumperi ceva, nu cumperi cu bani. Cumperi cu timpul din viaţa ta pe care l-ai muncit ca să câştigi acei bani. Dar este o diferenţă: viaţa nu mai poţi să o cumperi înapoi cu bani. Ea trece repede. Şi e mizerabil să-ţi iroseşti viaţa şi libertatea în acest fel.ˮ

Ştie şi că idealul lui este unul nerealist într-o societate ale cărei obiceiuri de consum sunt sinonime cu risipa. Tot ce poate să ofere sunt exemplul personal şi politicile de stat. În timpul mandatului său, atunci când a trebuit să aprobe cumpărarea unui avion prezidenţial, a ales să folosească banii pentru un elicopter performant dotat pentru salvare aeriană. Astfel de decizii simple, care au urmărit binele majorităţii, promovate şi de predecesorul său, au propulsat Uruguayul în topul statelor sud-americare. La momentul de faţă, este considerat cel mai democratic, paşnic şi lipsit de corupţie stat din America de Sud. Este primul şi în ceea ce priveşte libertatea presei, mărimea clasei de mijloc şi prosperitatea.

În mod evident, nu toate deciziile lui au fost apreciate, una dintre cele mai controversate fiind legalizarea consumului de marijuana. Scopul lui enunţat a fost acela de a crea un cadru de control al distribuirii drogului, dar şi de a elimina influenţa nefastă a cartelurilor. „Marijuana este o altă ciumă, o altă dependenţă. Unii spun că este bună, dar nu, asta e o prostie. Dar 150.000 de oameni aici fumează marijuana şi nu pot să-i las la mâna traficanţilor de droguriˮ, a motivat Mujica legea promulgată în 2013. Aceasta impune ca drogul să fie cumpărat doar din farmacii şi în anumite cantităţi, deşi procesul de reglementare este încă unul anevoios.

Pe de altă parte, Mujica a continuat lupta preşedintelui anterior împotriva fumatului de tutun, care i-a adus un proces din partea companiei Philip Morris, nemulţumită de politicile guvernului care au dus la diminuarea profiturilor. Uruguayul este una dintre primele ţări din lume care a interzis fumatul în locuri publice şi care a adoptat folosirea mesajelor ilustrate pe pachetele de ţigări. „Nu este vorba de companii, nu e vorba de procese. Spun doar că trebuie să luptăm serios împotriva acestui lucru. Viaţa merită totul şi trebuie să luptăm pentru ea. Să fii în viaţă e un miracol.ˮ

Şi, pentru că a fi în viaţă este un miracol, în anii care i-au mai rămas de trăit José are planuri mari. Chiar dacă are peste 80 de ani, este încă activ în viaţa politică şi socială. Vrea să înfiinţeze la fermă o şcoală agricolă pentru copii săraci. Pentru că, tot în cuvintele lui, „merită întotdeauna să porneşti de la zero, o dată sau de o mie de ori, atâta timp cât eşti în viaţă. Aceasta este marea lecţie a vieţii.”