La numai câţiva kilometri spre nord se află unul dintre cele mai mari râuri din India, Brahmaputra, de-a lungul căruia locuiesc milioane de oameni. În fiecare an, datorită sezonului ploios (iunie-septembrie), râul inundă casele și fermele de pe mal și corodează sute de kilometri pătraţi.
Una dintre cele mai afectate zone este insula Majuli, care, în cuvintele fotografului Jitu Kalita, este „grădina raiului”, casă pentru mai mult de 150.000 de oameni. Datorită eroziunii, încă din 1917 insula s-a micșorat cu câteva sute de kilometri și se estimează că, în câteva zeci de ani, insula ar putea dispărea cu totul.
Șerpii aduc schimbarea
În acest cadru se întâmpla, în 1979, pe când avea doar 16 ani, ca tânărul Jadav Molai Payeng să găsească sute de șerpi morţi, aduși pe uscat de râul învolburat. Neavând unde să găsească umbră, aceștia au murit „fierţi” de căldură.
„M-am așezat și am plâns lângă trupurile lor lipsite de viaţă. Era un măcel. Am alertat departamentul responsabil pentru păduri și i-am întrebat dacă ar putea planta copaci aici. Mi-au zis că nimic nu crește aici, dar mi-au zis să încerc să cresc bambus”, povestește Payeng pentru India Times.
Nimeni nu era interesat să ajute, așa că Payeng s-a mutat el însuși pe acea fâșie de pământ și a început să planteze bambuși. În câţiva ani, puieţii plantaţi au crescut într-un desiș. Atunci, Payeng s-a hotărât să planteze și alte tipuri de copaci. Pentru ca aceștia să poată crește, Payeng a adus furnici roșii și termite din satele din apropiere pentru a modifica consistenţa și componenţa chimică a solului.
Însă puieţii proaspăt plantaţi aveau nevoie de apă pentru a supravieţui. Cu toate că îi era imposibil să aducă apă din râu pentru toţi în fiecare zi, Payeng a dezvoltat un sistem ingenios. A agăţat deasupra fiecăruia câte un vas de lut cu găuri mici, umplut cu apă. Astfel, apa picura deasupra puieţilor câteva zile în șir.
Vreme de 30 de ani, în fiecare zi, Payeng a continuat să planteze câţiva puieţi în fiecare zi. Din eforturile lui mici, dar constante, s-a născut o pădure: Molai.
Nimeni nu știa de Payeng și nimeni, în afară de familia sa, nu îl ajuta, dar el a continuat să planteze. Toate astea până în 2008.
Și apoi au venit animalele
Într-un sens, pădurea Molai a ajuns să se asemene cu arca lui Noe. Fiindcă, pe măsură ce pădurea a crescut în dimensiune și diversiune a florei, au început să apară și animalele. Întâi insecte, apoi păsări. După 12 ani, vulturii s-au întors în regiune. Apoi, într-o zi, a venit o turmă de elefanţi.
Payeng își amintește cu bucurie când, în 2008, au venit primii elefanţi. Aceștia alergau, după ce distruseseră o parte din casele și recoltele sătenilor, și se apropiau de casa lui Payeng. Toată lumea era șocată și speriată, doar el era plin de bucurie. Abia atunci a realizat însemnătatea a ceea ce făcuse. Casa lui a fost distrusă și a fost nevoit să o construiască în altă parte, dar pentru el nu a contat. Își atinsese scopul.
Abia după acest incident, autorităţile au aflat de existenţa pădurii bogate. Motivaţi de munca unui singur om, departamentul responsabil pentru păduri a început în 2011 plantarea unui teren de 200 de hectari.
Povestea continuă
În pădurea Molai, flora și fauna continuă să se dezvolte. Noii copaci bananieri oferă hrană destulă pentru elefanţi, și aceștia nu se mai aventurează afară din pădure. De asemenea, prezenţa căprioarelor i-a făcut și pe tigrii să nu mai atace fermele sătenilor.
În fiecare dimineaţă, familia lui Payeng se trezește la ora 3 pentru a mulge vacile și a pregăti laptele pentru a fi transportat în oraș. La ora 8, soţia și cei trei copii îi pregătesc bagajul lui Payeng pentru drumul către pădure.
Desculţ, cu două sacoșe într-o mână, Payeng pornește spre pădure. Cu un băţ, singura lui unealtă, face trei găuri în pământ și plantează 3 puieţi. Mâine o să facă la fel.
