În ultimul timp, spaţiul religios a cunoscut o activitate febrilă, întâlnirile Suveranului Pontif cu lideri evanghelici constituind capul de afiș. Ceea ce a stârnit euforie în mediul charismatic a generat și controverse între sceptici. Pașii fermi spre refacerea unei unităţi visate au fost estompaţi de criticile venite din tabăra celor șovăielnici.
În încercarea de a-și justifica prezenţa la dineul găzduit de către Vatican, unul dintre liderii marcanţi ai lumii evanghelice, Brian C. Stiller, ambasador mondial al Alianţei Evanghelice Mondiale, a oferit detalii din culisele întâlnirii. Justificarea intervenţiei sale este evidentă: liniștirea celor care au insomnii cu privire la „transferul” evanghelicilor în tabăra catolică.
„Eu nu sunt interesat de convertirea evanghelicilor la catolicism. Vreau ca oamenii să Îl găsească pe Iisus în propria lor comunitate”, ar fi afirmat papa la una dintre întrebările ridicate de liderul evanghelic. Nu este singura afirmaţie a lui Francisc care ajută la înţelegerea demersurilor sale ecumenice.
Pontiful roman pare să fie conștient că diversitatea reprezintă o barieră dificil de depășit. „Există atât de multe doctrine asupra cărora noi nu vom cădea de acord… Să arătăm atunci iubirea lui Iisus”, ar fi precizat liderul catolic, conform relatărilor lui Stiller de pe site-ul Alianţei Evanghelice. În concluzie, ambasadorul evanghelic mizează pe o „diversitate reconciliată”, una pe care o afirmă deschis în faţa enoriașilor săi.
Iar pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie de un singur ingredient: iubirea. Pare sã fie liantul perfect care sã atenueze diferenţele. Nu întâmplãtor charismaticii sunt primii vizaţi de apelurile la unitate ale papei Francisc.
Și ce ar fi greșit în aceastã abordare? Nu sunt cerinţele lui Christos normative în această privinţă? Ba da, dar trebuie îndeplinită o condiţie minimală: părţile care se așează la aceeași masã trebuie să fie pe poziţii egale. Situaţia este însã departe de a fi așa.
Atitudinea pe care au avut-o până acum cei veniţi de peste Ocean lasă tot mai puţin spaţiu incertitudinilor. Toate drumurile duc spre Roma. Este mai mult decât o sintagmã. Constituie o realitate pe care chiar același lider o recunoaște, atunci când afirmã cã „ceea ce face și spune papa are un efect profund asupra noastră, a tuturor”.
Este o recunoaștere implicitã a rolului de lider pe care papa îl deţine nu doar în mod tradiţional, dar pe care liderii evanghelici nu par dispuși sã îl conteste. De aceea este chiar de înţeles îngrijoarea lui Stiller cu privire la impactul scãzut pe care catolicismul îl joacã pe plan global: „Având în vedere cã jumãtate dintre toţi creștini sunt afiliaţi Romei, atunci când autoritatea ei spiritualã și eticã este diminuatã afecteazã întreaga lume.”
Este nevoie de mai multă autoritate? Aceasta par să afirme la unison cei care sunt implicaţi în acest proces de diluare a diferenţelor. În cãutarea unei asemenea autorităţi, inevitabil ca drumul să nu se termine la Roma.
A demonstrat aceasta un important lider protestant charismatic suedez din Uppsala, Ulf Ekman, care după o fructuoasă activitate teologică și-a terminat „călătoria” la Vatican.
Întrebat dacă îl percepe pe papă drept cea mai profundă expresie a autorităţii, răspunsul suedezului a fost fără niciun echivoc: „Da, el este cu siguranţă. Da, eu cred în necesitatea unei instanţe finale.”
Convertirea sa la catolicism a fost consecinţa naturală a unor căutări după o autoritate mai expresivă. Iar modelul de leadership oferit de către Francisc suscită tot mai mult interes în tabăra evanghelică.
Pe blogul său personal, Dwight Longenecker, care a fost educat într-un ambient protestant fundamentalist, iar azi este preot catolic, a semnalat că tatonările între cele două ramuri ale creștinismului (cândva polarizate) au o semnificaţie încă insuficient înţeleasă, „deoarece nu cu mult timp în urmă, în America de Nord, erau înclinaţi să vadă Biserica Catolică, pur şi simplu, ca pe marea curvă a Babilonului şi pe papa ca pe antihrist”.
Trăim alte timpuri, cu alte provocări. Și atunci, cum ar putea fi decriptată noua orientare? Și de ce se manifestă atât de vizibil acum? În opinia lui Dwight perspectivele sunt altele. El a spus că fragmentarea creștinismului nu a fost generată de disputa între catolici și protestanţi, ci între acei creștini care cred într-o religie statică și cei care sunt adepţii unei religii dinamice.
„Divizarea reală este între creștinii progresiști care doresc să modifice credinţa istorică în acord cu spiritul timpului, și cei care cred că spiritul timpului ar trebui să fie menţinut în acord cu adevărul etern și neschimbător al Evangheliei creștine”, a spus preotul catolic.
Cum va arăta istoria următorilor ani? Este greu de spus. Cu certitudine însă nu va mai fi la fel. Mai ales după vestea recentă care i-a șocat pe catolici și evanghelici deopotrivă: moartea într-un accident subit a lui Tony Palmer, artizanul contactelor dintre Francisc și liderii protestanţi.
De ce această dispariţie prematură? Aceasta este una dintre întrebările care neliniștesc mediul religios, lucru vizibil din reacţiile și comentariile de pe forumurile dedicate.
Evident că și incertitudinile legate de evoluţia relaţiilor dintre cele două tabere se amplifică. Este posibil ca contactele între Vatican și evanghelici să intre în „stand-by”? Ar putea fi o opţiune. Dar este puţin probabil să se întâmple, odată ce s-au făcut deja pași importanţi pe un drum pe care s-a demonstrat că există voinţa de a merge împreună. Poate chiar contactele se vor intensifica. De ce nu, chiar în memoria lui Palmer.
Oricare ar fi parcursul viitor al evenimentelor, nu se poate contesta rolul major pe care l-a jucat charismaticul englez în traiectoria anului 2014. Este posibil ca moartea lui să accelereze ceea ce până acum a fost la stadiul de tatonări.
Chiar și scurta sa prezenţă pe scena ecumenică a marcat în mod fundamental marșul spre unitate. Pentru aceasta, unii nu au avut ezitări în a-l proclama ca un „campion al unităţii.” Dacă direcţia pe care a imprimat-o va fi și respectată rămâne să ne spună istoria. Una pe care este posibil să o redactăm chiar noi.
Sursa foto: YouTube
