„Ar trebui să ne fie rușine”, a declarat arhiepiscopul catolic Ioan Robu. Cine va plăti pentru tragedia de la Colectiv? Nu este exclusă varianta identificării câtorva vinovaţi din eșalonul secund, oferiţi ca ţapi ispășitori pentru o ţară însetată de dreptate. Degetele încep să se îndrepte tot mai insistent și mai ameninţător spre partea de sus a piramidei. Biserica pare să fi intrat în topul atacurilor, chiar și fără să fie implicată în mod direct în infernul unei ţări care își găsește cu greu cadenţa normalităţii.

Fiecare încearcă să scape cum poate. Aceasta este senzaţia produsă de schimburile de replici sau de mesajele transmise prin comunicate de presă sau pe reţelele de socializare. Critici extrem de dure (unele chiar virale) au fost direcţionate spre Biserica ortodoxă, acuzată că a ratat momentul oportun pentru a-și arăta compasiunea. În plus, acuzaţiile venite din partea unor feţe bisericești la adresa victimelor au încins și mai tare atmosfera. „Morţii de la Colectiv nu pot fi pomeniţi la Liturghie”, a scris un preot, amplificând și mai tare revolta pe reţelele de socializare. Lui i se adaugă alte voci care au transmis mesaje care converg în aceeași direcţie. De fapt, întreaga ierarhie ortodoxă a fost blamată pentru lipsa de reacţie adecvată. Nici comunicatul de presă al Patriarhiei sau ieșirile publice ale purtătorului de cuvânt nu au avut darul de a calma spiritele. Cei care aduc critici la adresa feţelor bisericești pot fi etichetaţi ca adepţi ai culturii rock, deci oricum relaţiile lor cu divinitatea, implicit cu biserica, ar fi sumare. A spus-o fără ezitare chiar purtătorul de cuvânt, care a apreciat că „acuzaţiile vin din partea unor persoane care au rupt legătură cu biserica”. Aceasta ar justifica neimplicarea ierarhilor în drama victimelor, pe motiv că „preotul nu putea veni neinvitat”. Astfel, s-a mai adăugat o picătură la un pahar și așa destul de amar.

Trezirea la realitate

A fost nevoie, însă, de o declaraţie a unui ierarh romano-catolic (prima faţă bisericească prezentă la locul tragediei), pentru ca ochii tuturor să fie deschiși asupra problemei de fond pe care o evidenţiază indignarea internauţilor. Nu este vorba doar de liturghie, și nici măcar de rugăciuni. Este mult mai mult de atât.

„Ar trebui să ne fie rușine nouă, tuturor, și guvernelor, instituţiilor statului și bisericilor că n-am schimbat ceva în ţara noastră în 25 de ani,şi ne pare rău. Trebuie să le cerem iertare celor care au murit și, după aceea, să ne rugăm. Cred că n-am lucrat îndeajuns, în 25 de ani, ca biserici, ca să schimbăm ceva în modul de a gândi, de a acţiona. Înghiţim foarte ușor neglijenţele, corupţia, minciuna, șmecheria și acestea ni se par nimicuri. Circumstanţa ne-a arătat că acestea pot fi criminale.”

Curajul privirii în oglindă

Este declaraţia Arhiepiscopului Ioan Robu, mesajul său, cu multă greutate și substrat, atrăgând atenţia asupra unui stil cu care creștinismul din România s-a acomodat. Reclamaţiile de pe reţelele de socializare nu vin din neant, ci sunt expresia unei realităţi construite în timp. A fost nevoie de o profundă dramă umană pentru ca strigătul neajutorat al oamenilor să prindă tot mai mult contur. Care este rostul bisericii și, mai ales, care este relaţia acesteia cu societatea? Este întrebarea profundă la care comunicatele reprezentanţilor bisericii nu au reușit să răspundă.

Cu câteva luni în urmă, episcopul anglican, Justin Welby, a susţinut că este imposibil pentru biserică să se ocupe doar de „salvarea sufletelor”, în timp ce politicienii influenţează întreaga sferă publică. „Este imposibil să Îl iubești pe Iisus Christos și nu să îţi pese de bunăstarea oamenilor în toate privinţele”, argumenta ierarhul. Iată că, după 25 de ani de la reconstrucţia societăţii românești, un ierarh al unei biserici din România spune același lucru, cu alte cuvinte. Concluzia sa este clară: fiindcă bisericile s-au cantonat în propriul lor univers, înainte de rugăciuni se impun cu necesitate cererile de iertare. Este un gest care nu s-a făcut nici după revoluţia din 1989. Viaţa a continuat ca și cum perioada de dictatură roșie trebuia așezată între paranteze. Acum ţâșnesc la suprafaţă noroaiele la acumularea cărora unii au contribuit direct, ș pe care alţii le-au tolerat prin tăcere.

Cu ochii doar la Cer?

Ioan Robu atrage atenţia asupra unor aspecte pe care bisericile le-au considerat ca nefăcând parte din sfera lor de interes. Ritualurile, preocupările interne, exclusivismul religios au dominat viaţa bisericilor, blocându-le în cer, după cum se exprima scriitorul Skye Jethani, contribuind la automarginalizarea lor faţă de nevoile reale ale societăţii, la construirea unui microunivers propriu. În ton cu această poziţionare, a fost adoptată mai degrabă o atitudine triumfalistă, detașată de duritatea vieţii înconjurătoare. În schimb, educaţia, etica, rezistenţa la compromisuri au eșuat. Acum realizăm faţa ascunsă a unei Românii „profund religioase și aproape deloc creștine”, după evaluarea pe care o făcea un actor și prezentator TV.

Vina tragediei, așa cum transpare acum în presă, poate că nu ar trebui limitată doar la organizatori și nici la autorităţile care au obiceiul de a închide ochii la nereguli. Cei care trebuiau să își asume un rol activ în corectarea unor tare românești și s-au complăcut în etalarea formelor în dauna esenţelor cu greu se pot disculpa. Mircea Platon, autor și doctorand în istorie la Ohio State University, spunea într-una din cărţile sale că „România se confruntă cu un uriaș deficit de normalitate pentru că are, în premisele de la care pornește, un deficit uriaș de realitate”.

În consecinţă, ca și cum nimeni nu este vinovat, instituţiile statului, politice sau religioase, fac apel la solidaritate în condiţii de criză. Însă în jurul a ce? „Între simularea modernităţii și refugiul fantasmatic într-un trecut idealizat necritic, elitele românești fabrică minciuni și se miră degeaba că suportă consecinţele”, spunea Theodor Baconschi în colecţia de eseuri despre creștinism și democraţie. S-a configurat o maladie care, pentru a putea fi extirpată, impune mai întâi conștientizarea gravităţii ei. Se pare că societatea românească dă semnale că a ajuns într-un punct terminus. Ar fi un bun început pentru o schimbare a gândirii și atitudinii nu doar la nivelul mediului politic, ci și al celor responsabili de destinul sufletesc al acestei naţii.

DISTRIBUIE: