Pastorii Max Lucado, Rick Warren și Joel Osteen au multe în comun. Toţi trei sunt autori de best-seller-uri, având în portofoliu zeci de cărţi pentru diverse tipologii de public (adulţi, copii, tineri). Sunt citiţi în America, dar și în străinătate. Păstoresc biserici cu mii de membri și mulţi creștini sunt gata să îi declare pastorii lor preferaţi. Însă, mai important decât acestea este faptul că toţi cei trei abordează creștinismul ca pe o religie care satisface pe deplin nevoile emoţionale ale credincioșilor.

Toţi trei Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind „îndrăgostit” de rasa umană și dorind cu ardoare ca oamenii să răspundă sentimentelor Lui cu aceeași afecţiune. Dumnezeul lui Lucado, Warren și Osteen este un Dumnezeu iubitor, familial, este Tatăl. Și nu li se poate reproșa celor trei că nu ar spune adevărul. Însă un adevăr incomplet poate ajunge să aibă valoare de minciună și, deși pare agravant, vom vedea că aceasta poate fi și consecinţa unei predicări îngustate pe o singură faţetă a relaţiei noastre cu Dumnezeu: emoţiile.

Sigur, Dumnezeu îi iubește pe oameni, iar unele versete biblice sunt mișcătoare declaraţii de dragoste pe care Creatorul lumii le face fiinţelor pe care le-a creat. Însă aceeași Biblie vorbește despre un Dumnezeu care are și așteptări de la aceste fiinţe, stipulate sub forma „Legii lui Dumnezeu”, pe care oamenii și-au tradus-o pe limba lor sub forma doctrinelor. Acest Dumnezeu este gata să evalueze și să sancţioneze neconformitatea cu voia Lui. Iar lucrul care transpare mai greu din scrierile celor trei pastori și pe care mulţi creștini au dificultăţi în a-l înţelege este acela că judecata și pedeapsa din partea lui Dumnezeu sunt concomitente și nu contrazic totuși dragostea Lui pentru om. Însă prin faptul că le exclud din discursul lor, cei trei păstori creează o imagine uni-faţetată a religiei, una bazată exclusiv pe apelul la emoţii.

În cartea Homespun Gospel: The Triumph of Sentimentality in Contemporary American Evangelicalism, istoricul Todd M. Brenneman apreciază că religia emoţională este o marcă definitorie pentru identitatea ramurii evanghelice a creștinismului american. Și că această caracteristică defavorizează gândirea critică, în detrimentul dezvoltării creștinului. „Emoţia a devenit o cheie pentru relaţia creștinului cu Dumnezeu”, scrie Brenneman, apreciind totodată că această emoţie ar putea fi mai corect definită drept „sentimentalism”. Sentimentalismul evanghelicilor le-a influenţat semnificativ universul credinţei, până într-acolo încât a subminat până la eludare doctrina. Iar rezultatul acestei influenţe este, spune Brenneman, o religie „hipocognitivă”.

Religia sentimentală convertește prin promisiunea că va rezolva problemele emoţionale ale adepţilor, devenind un fel de psihoterapie religioasă. Iar ceea ce îi reproșează Brenneman aceste religii nu este caracterul ei curativ, ci faptul că promovează un narcisism religios, în care individul se vede drept centru al Universului, și chiar al atenţiei lui Dumnezeu. Sentimentalismul [religios] este o abandonare a teologiei și a introspecţiei critice”, rezumă Brenneman, o stare care a fost anticipată de mai mulţi autori creștini, încă de la începuturile dezvoltării mișcării evanghelice în America și înglobată de expresia „har ieftin”.

Teologul german Dietrich Bonhoeffer scria în The Cost of Discipleship că „harul ieftin este predicarea iertării fără cerinţa pocăinţei, botezul fără disciplina bisericii, sfânta împărtășanie fără mărturisirea păcatului, dezlegarea de păcat fără recunoașterea lui. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Iisus Christos cel viu și întrupat”.

Teoria harului ieftin, care ignoră ascultarea este de fapt o limitare a harului lui. Religia nu trebuie doar să vindece emoţional, ci și să rafineze raţional și să îl racordeze pe credincios la o realitate superioară universului lui limitat (eul). Religia transformă mintea după un tipar necunoscut naturii umane (pe care apostolul Pavel îl numea „gândire duhovniceascã” și îl punea în contrast cu gândirea firească a omului). Privită din acest unghi, evanghelia prosperităţii predicate de triada Lucado-Warren-Osteen este, de fapt, o limitare a harului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate și vrea să facă mult mai mult pentru om decât să îi „repare” viaţa emoţională.