Aşa ar trebui să fie părinţii. Unii nu sunt deloc exigenţi, ceea ce duce la delăsare atât din partea lor, cât şi a copiilor, iar alţii sunt prea exigenţi, cerându-le copiilor să fie „perfecţi”. Dar ce impact are acest lucru asupra lor?
Acesta este unul dintre riscurile la care este expusă „meseria” de părinte, mai ales în cazul primului născut sau în cel în care există un singur copil în familie: să fie extrem de exigenţi şi critici pentru a face din acela un „copil model”, un copil „perfect”. Trăim într-o lume care se află într-o constantă competiţie şi acest lucru îşi lasă amprenta şi în familie. Părinţii îşi doresc ca odraslele lor să ocupe primele locuri la şcoală, la învăţătură şi la orice alte activităţi artistice sau sportive şi fac tot posibilul în acest sens, mai ales printr-o atitudine foarte exigentă. Dar oare este aceasta „sănătoasă”?
Diferite studii arată că acest tip de presiuni la care sunt expuşi copiii le pot afecta dezvoltarea şi nivelul de stimă. Părinţii au pretenţii şi cerinţe mari, iar copiii se simt doritori şi chiar nevoiţi să le împlinească; de multe ori însă acest lucru provoacă în ei anxietate, stări de nervozitate, teamă de nereuşită şi de consecinţele acesteia, printre altele, notează rpp.com. Prin urmare, refrenul „trebuie să…, trebuie să…” repetat la nesfârşit nu pare să aibă cele mai bune efecte şi nici cele scontate de părinţi.
În urma unui sondaj efectuat anul trecut pe un eşantion de 4.000 de persoane de diferite vârste, oamenii de ştiinţă au observat o strânsă legătură între atitudinea autoritară, exigentă şi critică a părinţilor şi anumite probleme mintale a copiilor deveniţi adulţi, notează scientificamerican.com. Potrivit psihologului Greg Hajcak Proudfit, de la Universitatea Stony Brook, părinţii represivi afectează atât de puternic copiii, încât aceştia, la maturitate, tind să fie acel tip de oameni care se concentrează foarte mult pe greşeli.
În mod sigur, nu există părinte care să nu-şi dorească cele mai bune lucruri pentru copilul lui, însă de asemenea, există o mare diferenţă între „a dori” şi „a pretinde” ceva. Dacă la şcoală, copilul ia nota 8 la examen, părinţii insistă pentru ca data viitoare să ia un 9, iar atunci când ia un 9, să ia un 10. Ei sunt convinşi de faptul că, pe măsură ce devin mai exigenţi, copiii vor avea rezultate mai bune şi întotdeauna scot în evidenţă ceea ce trebuie să facă sau să obţină în viitor, în loc să-i încurajeze şi să-i felicite pentru ceea ce deja au obţinut, relatează lavanguardia.com.
Psihologii susţin că aceasta este o mare greşeală, pentru că, în majoritatea cazurilor, părinţii nu ţin cont nici de capacitatea sau limitele copiilor şi nici de dorinţele sau simţămintele lor. În unele cazuri, când copiii au interesul şi capacitatea necesară, exigenţa părinţilor dă rezultate, formând „copii model”, care, la rândul lor, devin adulţi exigenţi. Însă, în caz contrar, dacă obiectivele părinţilor nu sunt pe placul lor sau le par de neatins, copiii vor fi frustraţi, se vor bloca, vor deveni rebeli sau extrem de critici cu ei înşişi, notează revistafamilia.com. Mai mult decât atât, atunci când copiii trăiesc tot timpul cu obsesia că trebuie să facă anumite lucruri şi niciodată nu pot face ceea ce vor într-adevăr, vor deveni persoane incapabile să se automotiveze, deoarece niciodată nu şi-au dezvoltate propriile inclinaţii.
Dar cum ştii dacă eşti prea exigent? Tiberio Feliz, profesor la UNED, explică. Nivelul de exigenţă trebuie să fie acela care să îi permită copilului să fie liber, independent într-o oarecare măsură. Un copil trebuie să fie ascultător, dar să ştie să fie şi liber, pentru că părinţii nu vor sta mereu în spatele lui să-i spună ce şi cum trebuie să facă. Pe de altă parte, alţi cercetători afirmă că impactul nivelul de exigenţă depinde şi de alţi factori de fond. Poţi fi exigent şi autoritar fără ca acest lucru să afecteze în mod negativ copilul, atunci când această atitudine este însoţită de o bună comunicare, de încurajări, de optimism şi, mai ales, de dragoste.
Probabil că cea mai „sănătoasă” opţiune este, ca întotdeauna, echilibrul.
