Mișcarea self-esteem și nefericirea unei generaţii

 Se spune că stima de sine este un ingredient vital pentru succesul în viaţă. Dar dacă tot ce am învăţat despre stima de sine este greșit?

„Câte Adviluri trebuie să iei ca să mori? “ Asta ajunsese Rebecca (12 ani) să caute pe internet cu puţin timp înainte să se sinucidă. A sărit în gol de pe o platformă înaltă a unui siloz abandonat. În urma ei, o mamă devastată de tragedie și vinovăţie adună indicii despre ce s-a întâmplat cu fiica ei. Deși nu se poate ști cu certitudine ce rol au avut în decizia Rebeccăi nenumăratele mesaje de ură pe care adolescenta le primea pe telefonul mobil, cel puţin acestea au dezvăluit că fetiţa era asaltată de hărţuitori. „Ești urâtă! “, „Încă mai trăiești? “, „Poţi să mori? “ sunt doar câteva dintre aceste mesaje. La ultimul, Rebecca răspunsese „nup, dar pot trăi“. Și totuși, n-a mai putut.

În ecuaţia hărţuirii, ura viscerală joacă un rol central.

De obicei, în cazurile de sinucidere a adolescenţilor, părinţii sunt primii învinovăţiţi. Însă mama Rebeccăi nu a fost dintre acei părinţi complet străini de viaţa copiilor lor. Știa că la școală Rebecca era hărţuită de mai mulţi colegi care o bruscau nu doar verbal, ci și fizic. Făcuse plângeri la conducerea școlii timp de câteva luni și, văzând că nu se iau măsuri eficiente, a mutat-o pe Rebecca la altă școală. I-a închis pagina de Facebook și i-a luat mobilul, apoi i-a schimbat numărul de telefon. În decembrie, fata devenise atât de tulburată încât a început să se taie cu lama, așa că mama a luat decizia să o interneze și să îi asigure ședinţe de consiliere cu un psiholog. După toate aparenţele, Rebecca nu era un copil neglijat, însă era un copil care se simţea dispreţuit. Iar sentimentul de a fi respins de cei de-o seamă a fost atât de puternic, încât i-a anulat până și instinctul de autoconservare.

În ecuaţia hărţuirii, ura viscerală joacă un rol central. În mod sigur, însă, aceasta nu și-ar mai avea locul și, ca atare, nici consecinţele ei dacă atât cei care cad victimă hărţuirii, cât și abuzatorii ar avea o imagine de sine sănătoasă. Pentru că aceasta ar presupune conștientizarea faptului că orice om este valoros în sine și că nimic din ce face cineva nu poate nici crește, nici diminua esenţial valoarea altcuiva. Sau că a doborî pe cineva prin cuvinte sau violenţă nu este o dovadă de superioritate, așa cum a fi ţinta mojiciilor nu e o dovadă de inferioritate.

Revelaţia care a precedat eșecul

Tragedii ca aceea a Rebbecăi, mai frecvente decât ne-am imagina, arată eșecul educatorilor de a le insufla celor mici o imagine de sine adecvată. Eșec cu atât mai surprinzător cu cât, în SUA, unde cazurile de hărţuire sunt bine documentate, iar legislaţia anti-hărţuire funcţionează de aproape 15 ani, părinţi și profesori deopotrivă și-au asumat misiunea de a crește noile generaţii în spiritul stimei de sine – o misiune ridicată de sociologi la scară de mișcare socială.

Mișcarea „self-esteem“ a pornit în SUA anilor ‘70, odată cu publicarea, în 1969, a cărţii The Psychology of Self-Esteem („Psihologia stimei de sine“) a psihologului Nathaniel Brandon. Cartea a revoluţionat gândirea educatorilor americani, ca o revelaţie de masă.

Ideea ei centrală, aceea că „sentimentele stimei de sine sunt cheia succesului în viaţă“, a produs schimbări majore ale modului în care părinţii, bunicii și profesorii erau sfătuiţi să se poarte cu cei mici.

Această schimbare a determinat în SUA și o înnoire a legislaţiei în domeniul educaţiei, cu scopul „implementării stimei de sine“ prin intermediul unui task force (grup operativ de studiu care are ca ţintă căile prin care stima de sine poate fi potenţată). Primul astfel de task force a fost creat în California, în 1986, autorităţile anunţând că statul californian trebuie să devină „un stat al stimei de sine“ fiindcă stima de sine „este un vaccin social“ care oferă „o viziune despre cum putem dezvolta capitalul uman pentru a face ca America să redevină competitivă“[1]. Totul pe baza ideii că un cetăţean cu o stimă de sine ridicată va fi nu doar productiv, ci va avea și o nevoie scăzută de sprijin din partea statului.

 

Citește și: Nesfântul graal – Goana după stima de sine

Panaceul ineficient

La aproape o jumătate de secol de la cartea lui Brandon și cu 15.000 de cercetări academice mai târziu, sociologii au început să cânte prohodul mișcării self-esteem. Po Bronson și Ashley Merryman fac o metaanaliză a celor mai recente studii în materie de creștere a copiilo în cartea Nurture Shock[2] și deplâng eșecul metodelor recomandate de stat pentru dezvoltarea stimei de sine a celor mici. Într-o recenzie[3] a acestei cărţi, jurnalistul Kay Hymowitz evidenţiază concluzia autorilor: „o stimă de sine ridicată nu îmbunătăţește notele la școală, nu reduce comportamentul antisocial, nu e un obstacol pentru consumul de alcool și nu le face prea mult bine copiilor. De fapt, a le spune copiilor cât de deștepţi sunt poate fi chiar contraproductiv.

Mulţi copii care sunt convinși că sunt mici genii tind să nu mai facă prea mare efort atunci când lucrează“, punctează jurnalistul.

La aceeași constatare ajunge și o analiză Neurobonkers, pe site-ul think tank-ului Big Think[4]: „Contraintuitiv, s-a demonstrat în repetate rânduri că a lăuda oamenii pentru inteligenţa lor, mai degrabă decât pentru efortul depus, îi poate face pe indivizi să performeze cu mult mai prost, în timp, să evite provocările noi și să își formeze atitudini negative faţă de învăţare și (surprinzător, n.r.) faţă de propria persoană. “

Ce nu funcţionează?

Analiza lui Hymowitz se încheie fatalist, deplângând faptul că Nurture Shock nu vine cu nicio recomandare pentru părinţi și nu indică nicio direcţie nouă pentru legislaţia din domeniul educaţiei. În schimb, analiza Neurobonkers aduce în discuţie un element crucial pentru subiectul dezbătut: efortul. O astfel de abordare apare mai sănătoasă decât apelul, aproape mistic, la o părere puternic pozitivă despre sine, fără niciun „cârlig“ în realitate. Pentru că, până la urmă, e verificat de milenii că efortul dă roade, în timp ce folosirea stimei de sine ca panaceu este, deopotrivă, o descoperire și o greșeală recentă.

Mai concret, cum spuneau cercetătorii Kamins și Dweck, după un experiment condus în 1999, copiii care sunt lăudaţi pentru inteligenţă, și nu pentru efort se simt mult mai neajutoraţi atunci când trec printr-un eșec, fiindcă își atribuie nereușita unei lipse de abilităţi intrinseci, nu unei lipse de efort adecvat.

Rezultatul studiului amintit mai sus l-a condus pe unul dintre autorii studiului, Carol Dweck, să afirme că există două tipuri de gândire: unul care susţine că inteligenţa este fixă și unul axat pe creștere (inteligenţa nu e fixă, ci expandabilă prin dobândirea de noi deprinderi). În cazul primului tip de gândire se poate observa cum copiii lăudaţi pentru calităţi care nu le-au solicitat efort (frumuseţea, talentul, inteligenţa nativă) ajung să creadă că nu își pot influenţa dezvoltarea și că efortul este apanajul celor care nu sunt suficient de buni pentru sarcina pe care o au de îndeplinit. În plus, persoanele care privesc inteligenţa ca pe o calitate intrinsecă nu reușesc să fie atente la greșelile pe care le fac și să înveţe din ele. Teza a fost demonstrată și prin experimente care au arătat că activitatea cerebrală este redusă atunci când unor astfel de indivizi le sunt arătate greșelile pe care le-au comis în cadrul unui test. Apoi, concepţia că inteligenţa este fixă îi determină pe cei care cred asta să recurgă la tot felul de strategii de „liniștire“ în cazul unui eșec, fie că e vorba de a da vina pe alţii, fie că e vorba chiar de înșelare. În schimb, persoanele care cred că inteligenţa poate fi dezvoltată se vor concentra pe învăţarea din propriile greșeli.

Excepţionali și nefericiţi

Membrii generaţiei Y au „așteptări nerealiste și o rezistenţă puternică la feedbackul negativ“.

Majoritatea tinerilor din societăţile dezvoltate ale momentului sunt înclinaţi mai degrabă către modelul gândirii fixe, tocmai fiindcă părinţii lor, cu cele mai bune intenţii, i-au crescut să creadă că au calităţi native excepţionale, care îi vor propulsa pe culmile succesului doar pentru că e firesc, doar pentru că asta se întâmplă cu persoanele superdotate. Membrii generaţiei Y au „așteptări nerealiste și o rezistenţă puternică la feedbackul negativ“, susţine Paul Harvey, profesor la Universitatea New Hampshire, citat într-o analiză Huffington Post[5]. În plus, ei au „o părere suprapozitivă despre ei înșiși“, ceea ce este „o puternică sursă de frustrare pentru persoanele al căror sentiment puternic că li se cuvin anumite drepturi nu le este satisfăcut. “ Cu alte cuvinte, faptul că au fost educaţi să creadă că sunt cei mai frumoși, cei mai deștepţi, cei mai talentaţi nu doar că i-a făcut pe tineri să se menţină sub potenţialul lor de dezvoltare (să fie mai proști, cum spuneau cei de la BigThink), ci i-a făcut și să fie nefericiţi (ca urmare a așteptărilor lor rupte de realitate).

Radiografia unui insucces

Mișcarea stimei de sine a sucombat, în esenţă, din cauza unei definiţii greșite. În forma în care și-a dovedit eficienţa, stima de sine este acea apreciere faţă de propria persoană care este ancorată în realitatea egalităţii indivizilor, dar care pune accentul pe efortul personal, dedicare și perseverenţă. Stima de sine eficientă trebuie să se clădească pe doi piloni: toţi oamenii sunt valoroși din start; se cuvine să fim apreciaţi nu pentru că suntem mai frumoși/inteligenţi/talentaţi decât ceilalţi, ci pentru ce facem cu frumuseţea/inteligenţa/talentul nostru. O astfel de concepţie presupune azi un grad ridicat de maturitate, însă în trecut ea era o normă educată.

„Respectul de sine este ceva ce bunicii noștri, fie că îl aveau sau nu, îl cunoșteau întru totul“, spune autoarea Joan Didion.

„Ei se formaseră de tineri în spiritul unei anumite discipline, al realizării că omul trăiește făcând lucruri pe care nu vrea musai să le facă, lăsând la o parte fricile și îndoielile, renunţând mai degrabă la confortul imediat în favoarea unui confort mai mare, poate chiar intangibil. “[6] Disciplina care, conform lui Didion, stă la baza respectului de sine autentic și durabil este aceeași despre care psihologul Roy Baumeister vorbea atunci când sublinia dependenţa stimei de sine de autocontrol. Stima de sine este doar un balon de săpun dacă nu e fundamentată pe ceva solid și durabil. Iar autocontrolul este acel ceva, spunea Baumeister, pentru că „îi permite individului să își disciplineze propria persoană pentru a atinge scopuri și a împlini datorii sociale și personale“[7].

Un verb esenţial – a face

Perspectiva psihologului se intersectează în acest punct cu perspectiva creștină, care pornește de la fundamentul că toţi oamenii sunt iubiţi, în egală măsură, de Dumnezeu, dar nu toţi pornesc în viaţă cu același set de resurse. Însă punctul esenţial al mesajului creștin este acela că, deși ne naștem cu resurse iniţiale mai mari sau mai mici, ceea ce dă măsura respectului nostru de sine este ceea ce facem cu acele resurse. Altfel spus, succesul sau eșecul unui om nu depinde de capitalul lui iniţial, ci de modul în care l-a gestionat. Acesta este mesajul care transpare, de exemplu, din faimoasa pildă a talanţilor, pe care Iisus le-a spus-o ucenicilor Lui.

Citește și: Stima de sine și religia – o relaţie complicată

Potrivit pildei, un om bogat a împărţit averea lui spre administrare, cât avea să fie plecat din ţară, unor angajaţi ai săi, oferindu-le fiecăruia cinci, doi și, respectiv, un talant. La întoarcere, i-a chemat pe cei trei subalterni și le-a cerut un raport cu privire la ce reușiseră să întreprindă cu ceea ce le fusese încredinţat. Doi dintre ei investiseră capitalul iniţial și îl dublaseră. Însă cel care primise un singur talant îl îngropase și i l-a returnat patronului lui însoţindu-l doar cu o jignire: „știam că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și strângi unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău“ (Matei 25:24). Reacţia patronului a fost una de profundă nemulţumire, sancţionând aspru „lenea“ angajatului care nu s-a mobilizat nici măcar cât să depună talantul la „zarafi“, pentru a-l retrage apoi cu dobândă.

Pilda aceasta este anunţată ca o paralelă pentru Împărăţia Cerurilor, însă ea este bogată și în concluzii adecvate privind respectul pentru propria persoană.

Fiecare om pășește în viaţă cu un dar pe care Dumnezeu i l-a oferit în „administrare“. El este liber să îl investească în orice crede de cuviinţă, având însă permanent în vedere faptul că va fi evaluat în funcţie de ce a întreprins cu ce a avut. Niciunul dintre angajaţi nu a trecut printr-un program de dezvoltare a stimei de sine: nu a fost încurajat să se poarte ca și cum ar avea mai mult decât ce are, pentru a fi mai productiv și pentru a genera mai mult profit. Ba mai mult, deși au avut profituri diferite, atât subalternul care a dublat cinci talanţi, cât și cel care a dublat doi talanţi au primit exact aceeași apreciere din partea stăpânului: „bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău! “.

Se află aici una dintre caracteristicile de bază ale viziunii biblice asupra stimei de sine: oamenii sunt onoraţi pentru efortul lor de a dezvolta ce au. În schimb, angajatul care a neglijat să facă chiar și cel mai mic pas spre dezvoltare, sub pretextul fricii de eșec, n-a primit un premiu pentru participare, n-a fost bătut pe umăr și încurajat că data viitoare va fi mai bine, ci a fost admonestat și sancţionat pentru inacţiune, pentru frica de disconfort și fuga de responsabilitate.

În pilda talanţilor responsabilitatea personală ocupă un loc central, exact așa cum a descoperit, secole mai târziu, și psihologia.

Însă „teoria stimei de sine“ pe care o construiește Biblia diferă fundamental de toate marile teorii psihologice, fiindcă ea urmărește binele omului, fără să se centreze pe el. Psihologia seculară este limitată de antropocentrismul ei, care pierde acel sens fundamental al lucrurilor pe care se bazează Biblia.

Toate recomandările biblice care se referă la stima de sine trebuie văzute în lumina scopului omului, care nu se restrânge doar la fericirea personală, ci vizează împlinirea lui într-un climat de fericire colectivă. De aceea, în timp ce recunoaște caracterul oportun al iubirii de sine, cartea creștinismului o legitimează doar în măsura în care această iubire nu ajunge mai mare decât iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este legitimă doar în măsura în care nu este mai mare decât iubirea de Dumnezeu.