Creștinismul în spaţiul public românesc | De la interzicere la ignoranţă

În Europa, creștinismul, până nu demult un factor de stabilitate al culturii europene, nu mai este prezent în spaţiul public contemporan. În schimb, în România, un studiu publicat în 2011, releva faptul că 90% din populaţie credea în Dumnezeu.

În Uniunea Europeană, doar Malta întrecea România la capitolul religiozitate. Peste 80% dintre români, indiferent de confesiunea religioasă de care aparţineau, declarau că religia este importantă în viaţa lor, conform cercetării „Religie şi comportament religios“[1]. Studiul a fost realizat de Fundaţia Soros România şi este prima analiză completă a fenomenului religios în România, care şi-a propus să cerceteze valorile şi comportamentele celor mai importante confesiuni întâlnite în ţara noastră.

Realitatea cotidiană nu pare să corespundă însă cu imaginea prezentată de studiu. Necinstea, incorectitudinea, lipsa de responsabilitate, comportamentul şi limbajul vulgar sau brutal caracterizează o mare parte din societatea românească contemporană, de la oameni simpli până la politicieni de vârf. Discrepanţa dintre ceea ce se vede pe stradă sau la televizor şi concluziile studiului ridică un semn de întrebare asupra modului în care înţeleg oamenii religia şi asupra autenticităţii credinţei declarate.

Creștinism sub comunism

În România, tranziţia de la o societate dominată de un sistem comunist dictatorial spre o societate civilă şi un stat democratic a avut (şi are în continuare) consecinţe şi asupra religiei şi a manifestării acesteia în spaţiul public. Această trecere de la comunism la democraţie, de la o societate unde totul era la comun, deşi nimic nu ne aparţinea, la o societate în care totul ne aparţine (democraţie – demos = „popor“, kratos = „putere“), deşi nu mai avem nimic în comun (unii cu alţii), este marcată de schimbarea raporturilor dintre spaţiul public şi spaţiul privat, dintre spaţiul social şi cel al familiei, dintre spaţiul laic şi cel religios.

Comunismul nu a permis negocierea distanţelor şi a limitelor, nici în cadrul spaţiului public, nici în cadrul celui privat. Intimitatea oamenilor, sub diferitele sale aspecte – materiale şi spirituale – a fost invadată pe toate căile. Prin forţarea oamenilor de a sta împreună, la comun (locuirea colectivă, sub formele ei cele mai abuzive), prin restricţiile şi lipsurile de tot felul, s-a încercat dizolvarea nevoilor personale şi a personalităţii individuale. Desfiinţarea spaţiului privat a fost completată de sentimentele permanentizate de teamă, frică şi nesiguranţă, generate de sistemul dictatorial închis şi opresiv.

Desfiinţarea spaţiului privat a însemnat automat şi dispariţia celui public, deoarece prima condiţie pentru existenţa spaţiului public este existenţa unuia privat, în care omul să poată să se regăsească, pentru ca apoi să aibă şi dorinţa de a se arăta celorlalţi, de a pune ceva în comun.

La nivel ideologic, spaţiul public ar trebui să fie un câmp al libertăţilor, într-o accepţiune foarte largă, libertatea de manifestare, libertatea cuvântului, libertatea de exprimare, spaţiul public fiind locul unde oamenii pot socializa, pot comunica, pot interacţiona. Horia Roman Patapievici susţine că „există o legătură esenţială între noţiunile de spaţiu public, spirit public, adevăr şi libertate. Defectele spiritului public pot fi întotdeauna traduse în termeni (instituţionali) de blocaj al spaţiului public, iar blocajul spaţiului public poate fi întotdeauna înţeles (în termeni etici şi spirituali) ca fiind o privare de adevăr şi un deficit de libertate … Pentru a exista în mod deplin, spaţiul public trebuie să fie capabil să primească atât adevărul, cât şi libertatea celor care se recunosc în el.“[2] Din această perspectivă, privarea de adevăr şi cea de libertate (socială) în şi din cadrul spaţiului public, pe care regimul comunist le-a practicat, au avut consecinţe directe şi asupra spiritualităţii
poporului român.

De aceea creştinismul a avut şi el de suferit. Un număr mare de biserici şi mănăstiri (cu valoare arhitecturală sau istorică) au fost demolate sau, în cel mai bun caz, ascunse în spatele noilor „centre civice“ sau al cartierelor de blocuri lipsite de identitate. Religia a fost interzisă şi înlocuită cu credinţa în „materialismul dialectic şi istoric“, în „ascuţirea luptei de clasă“ şi cultul personalităţii. Credinţa în Dumnezeu a ajuns să fie văzută (de către liderii şi susţinătorii regimului comunist) ca o etichetă ruşinoasă şi de neacceptat, mărturisirea ei publică putând să pună în pericol statutul social sau chiar libertatea celui ce îndrăznea să îşi afirme crezul spiritual. Omul trebuia să se despartă de rădăcinile sale sociale, de tradiţiile culturale care îl defineau şi, în final, chiar de Dumnezeul său.

Totuşi, deşi statul se străduia să pătrundă în cele mai adânci unghere ale minţii omeneşti, pentru a-şi infiltra ideologia otrăvitoare, unii oameni au văzut în practicarea unei credinţe interiorizate un loc de refugiu, o modalitate de a rezista şi de a se opune vicisitudinilor vremurilor.

„Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…“[3]

Ideologia comunistă a condus la imposibilitatea afirmării şi practicării religiei în spaţiul public. În schimb, după 1989, când spaţiul public a redevenit accesibil oamenilor şi a permis manifestarea dorinţelor şi opiniei celor mulţi, religia a revenit în centrul atenţiei. Ca urmare a frustrărilor adunate în cei 45 de ani de dictatură, oamenii au simţit nevoia să îşi exprime neîngrădit libertatea, inclusiv pe cea religioasă, ca o refulare sau ca o evadare necesară după atâţia ani de obstrucţie comunistă. Prin versuri precum cele ale melodiei lui Valeriu Sterian, „Vino, Doamne“, oamenii păreau să Îl invite din nou în vieţile lor pe Dumnezeul interzis, pentru a lua parte la retrospectiva sumbră a anilor care trecuseră.

De la reprimare şi cenzură, balanţa importanţei s-a înclinat în partea cealaltă, religia invadând atât spaţiul public, cât şi pe cel privat. Dacă, în perioada comunistă, orice eveniment public, orice inaugurare sau orice deschidere ofi cială era marcată de prezenţa nelipsită a pionierilor şi a şoimilor patriei, după căderea comunismului, aceştia au fost înlocuiţi de soborul de preoţi. Uşile bisericilor au fost larg deschise, iar credincioşii au început să frecventeze din nou mediile religioase. Lăcaşurile de cult existente şi-au recăpătat importanţa pierdută, adunând oamenii în jurul lor şi, datorită creşterii numărului de credincioşi practicanţi, au fost construite biserici noi.

Simptomele religiei de tranziţie

Deşi imediat după 1989 situaţia creştinismului în România s-a schimbat, după mai bine de 20 de ani de la acest eveniment societatea românească se află într-un nou dezechilibru din punct de vedere spiritual.

După Revoluţie, oamenii au (re)devenit mai sensibili la învăţăturile Bibliei şi la Cuvântul lui Dumnezeu, dar pe măsură ce anii au trecut, lucrurile au revenit la normal, iar credinţa şi frica de Dumnezeu s-au estompat. De data aceasta, nu interdicţiile impuse de un regim dictatorial şi totalitarist au făcut ca religia să iasă (din nou) din sfera de interes a oamenilor, ci opţiunile personale. Ritmul trepidant al vieţii cotidiene actuale nu mai lasă loc preocupărilor de ordin spiritual.

Dacă în perioada comunistă credinţa a fost înlocuită de ideologia marxist-leninistă, epoca în care trăim vrea să lase impresia că banii sunt cei care aduc fericire şi împlinire. Modelele oferite de societate prin mass-media sunt starurile sau VIP-urile lumii mondene, adică oameni cu situaţie financiară, care duc vieţi extravagante şi opulente, care par binedispuşi şi fericiţi. Astfel, se promovează public o credinţă de tip machiavelic – scopul scuză mijloacele – fiindcă mulţi dintre aceşti oameni nu au muncit şi nici nu au învăţat prea mult ca să ajungă bogaţi şi celebri (din contră). Democraţia a schimbat „materialismul dialectic şi istoric“ într-un materialism consumerist şi vanitos.

Pentru oamenii de rând, iureşul vieţii, caruselul (economic) în care se învârt, obligă la sacrificii de tot felul; își sacrifică energia, timpul, familia, poate câteodată chiar şi viaţa pe altarul economiei de piaţă capitaliste. În 2010, ştirea că o tânără femeie a muncit până la moarte prin epuizare a şocat pe toată lumea. Carmen Cîciu, de 34 de ani, a lăsat în urmă un soţ şi doi băieţei. Nu este singurul caz. Se pare că nu mai găsim răgazul necesar pentru a ne bucura de frumuseţea uitată a vieţii, frumuseţe ce include atât relaţia cu semenii noştri, cât şi (nu în ultimul rând) cu Dumnezeu. Astăzi, restricţiile spirituale sunt cele pe care ni le impunem singuri prin alegerile pe care le facem zilnic.

Aşa cum „epoca de aur“ a avut consecinţe grave asupra modului în care a fost înţeleasă şi practicată credinţa, tranziţia influenţează şi ea inevitabil spiritualitatea fiecărui individ. După cum spunea Andrei Pleşu, „tranziţia are, între altele, neajunsul de a compromite tocmai ideile şi valorile spre care tinde. Ea vrea să ducă spre bunăstare, dar, până s-o obţină, îi strică fasonul. Vrea să ducă spre libertate, dar face, mai întâi, ca experienţa libertăţii să fie dezamăgitoare. Vrea instalarea democraţiei, dar reuşeşte, adesea, să arunce asupra democraţiei o umbră de suspiciune.“[4]

În acest moment apare o întrebare: care dintre cele două situaţii (diametral opuse) prin care a trecut România este mai periculoasă, interzicerea unui anumit lucru sau libertatea totală? Răspunsul este greu de dat, balanţa înclinând în mod natural către libertate. Cu toate acestea, interzicerea religiei a condus în multe cazuri la o rezistenţă puternică pe plan spiritual şi la creşterea ataşamentului faţă de valorile religioase; pe când libertatea totală, eliberarea de orice restricţii, a dus la ignoranţă totală. Se pare că în România, creştinismul este de ceva vreme într-o continuă tranziţie: de la cenzura comunistă, la inflamarea religioasă post-revoluţionară, până la ireligiozitatea totală contemporană. Cum ar spune actorul Dan Puric[5], România este astăzi într-un întuneric spiritual, iar elementul ce ar trebui să îl recuperăm şi să îl practicăm este demnitatea creştină.