Catholic Herald este o revistă londoneză apărută în 2014, continuarea ziarului cu același nume încă din 1888. Din anul 2018, revista se publică și în Statele Unite, având inclusiv versiune online. Nu este de mirare că publicaţia își onorează numele, promovând catolicismul în mediul anglo-american, care cândva era puternic anticatolic.

De ceva timp, în revistă apare rubrica „Ereticul săptămânii”, semnată de cunoscutul autor american Charles Coulombe, un nostalgic monarhist și admirator al vremurilor în care episcopii și regii guvernau lumea netulburaţi. Mi-a atras atenţia acest sistematic apel la o etichetă medievală. În sens biblic, termenul „eretic” (hairétikon ánthrōpon, Tit 3:10) se referă la o persoană care nu este loială mesajului creștin fundamental mărturisit de comunitatea de credinţă, promovând o teologie/filozofie divizivă. Apostolii nu le-au aplicat această etichetă tuturor credincioșilor care greșeau în perceperea adevărului, ci unora care încercau să rupă biserica pentru a o privatiza, în numele unei doctrine alternative.[1]

Din nefericire însă, criteriile bisericii istorice au devenit atât de înguste, încât răsăritenii și apusenii s-au declarat reciproc eretici, iar biserica de stat, oricare ar fi fost, îi declara eretici pe toţi cei care susţineau alte opinii decât cele oficiale, pe toţi minoritarii care își riscau viaţa pentru o credinţă. De când a devenit doamnă în Imperiul Roman, biserica a încurajat pedepsele sociale, economice și fizice asupra ereticilor, ajungându-se cu timpul la torturile cele mai sofisticate, pe lângă care moartea, fie ea și pe rug, era o eliberare. Multe secole și o mulţime de victime. „Secta catolică”[2] s-a compromis definitiv prin această filozofie politică antiumană, care este erezia supremă. Nici nu mai contează ce opinii separate aveau cei pe care instrumentele bisericii i-au abuzat și i-au ars.

Parada ereticilor

Rugurile simbolice ridicate de Coulombe au nume sonore. Toţi ereticii pe care îi „comemorează” domnia sa sunt necatolici: în majoritate protestanţi sau exponenţi excentrici, decadenţi ai lumii protestante. Alături de arhieretici antici și medievali (gnosticul Valentinus, †160; antitrinitarianul Arius, †336; catolicul rigorist Donatus, †355; catolicul rebel Arnold de Brescia, ars în 1155), Coulombe a ţintuit săptămână după săptămână, pe lista lui de eretici, următoarele figuri istorice, care au promovat credinţe aberante:

Maica Ann Lee (†1784), conducătoarea unei secte anglo-americane pe cale de dispariţie, ieșită dintre quakers („tremurători”, engl.). Manifesta ostilitate faţă de căsătorie și sex, încuraja mărturisirea publică a păcatelor personale și promova un cult cu dansuri extatice și strigături, de unde numele popular de shakers („scuturători, agitatori”, engl.). Adepţii au considerat-o întruparea feminină a lui Dumnezeu.

Joanna Southcott (†1814), o englezoiacă metodistă, cu puţini adepţi, care la 64 de ani credea că este femeia din Apocalipsa 12 care Îl va naște pe Mesia (!).

Henry James Prince (†1899), medic englez bolnav, devenit predicator excentric și fondatorul sectei mărunte a agapemoniţilor (între timp dispărută), promotor al „căsătoriilor spirituale”, din care uneori s-au născut copii.

Mary Baker Eddy (†1910), fondatoarea Christian Science (Church of Christ, Scientist), o doctrină esoterică americană, derivată din Gândirea Nouă și din spiritism, care susţine că răul (boala, păcatul, moartea și materia) nu sunt de domeniul realităţii, ci ţin de imaginaţie.

Harvey Spencer Lewis (†1939), cunoscut autor ocultist, fondatorul și primul „imperator” al ordinului mistic antic rosicrucian în America.

Guy Ballard (†1939), inginer american care, împreună cu soţia sa, a fondat Mișcarea „Eu Sunt”, ca o ramură a ocultismului și teosofiei.

Neville Goddard (†1972), un promotor al creștinismului esoteric în America.

Cei de mai sus au fost eretici – erau mistici, esoterici, aveau obsesii sexuale extremiste, se credeau într-o relaţie specială cu Dumnezeu, respingeau Biblia. Dar nu pot fi găsite aceste erezii și în ograda istoriei și actualităţii bisericii? Un protestant radical ar putea descrie la fel de bine catolicismul ca având obsesii mistice, esoterice, oculte (vezi tainele / misterele / sacramentele, magia chipurilor și a relicvelor), obsesii sexuale (celibatul obligatoriu al preoţilor și scandalurile sexuale), dependenţa absolută de un guru (magisteriul papal) și altele asemănătoare.

Dar Coulombe nu se limitează la ereticii mărunţi, ci atacă mari personalităţi ale culturii americane, cum ar fi:

Ralph Waldo Emerson (†1882), fondator al transcendentalismului (versiune panteistă), profetul reprezentativ al culturii americane.

Harry Emerson Fosdick (†1969), pastor baptist apoi prezbiterian american, de orientare liberală, care a minimalizat autoritatea Bibliei și a promovat evoluţionismul teist.

Paul Tillich (†1965), luteran german, filosof panteist existenţialist, unul dintre cei mai influenţi teologi americani ai secolului trecut.

Reinhold Niebuhr (†1971), teolog reformat și eticist, cel mai influent teolog american al secolului trecut, care a conceput curentul realist-creștin.

Într-adevăr, acești gânditori sau teologi pe care îi numim popular „liberali” au avut o influenţă largă și anticreștină sau prea puţin creștină. Dar de ce nu l-ar introduce aici însă Coulombe și pe Teilhard de Chardin, savantul iezuit care a inventat evoluţionismul teist? Toată teologia catolică actuală este influenţată de evoluţionism, ca și teologia bisericilor vechi-protestante. Toată teologia catolică este influenţată de critica distructivă a Bibliei.

Coulombe merge însă și mai departe, legând la stâlpul infamiei personalităţi pe care lumea protestantă le cinstește. Să tot avem asemenea „eretici”, chiar dacă niciunul nu a fost perfect:

Huldrych Zwingli (†1531), reformator elveţian, care a condamnat imoralitatea clerului și a desfiinţat ordinele călugărești, cultul sfinţilor, obligativitatea posturilor și a sărbătorilor, a negat transsubstanţierea. A afirmat credobaptismul în locul pedobaptismului, fiind astfel părtaș la originea mișcării anabaptiste; dar mai târziu s-a răzgândit, din raţiuni politice.

Menno Simons (†1561), preot catolic olandez, devenit anabaptist; unificatorul anabaptiștilor (precursori europeni ai baptismului) și întemeietorul unei biserici respectabile.

Conrad Beissel (†1768), întemeietorul comunităţii semimonastice Ephrata (Pennsylvania), de tradiţie „botezătoare” (dunker) germană sabatariană, care promova vegetarianismul. A fost continuatorul lui Johann Kelp (sas învăţat din Sighișoara emigrat în sălbăticia Americii, care cerceta profeţiile și cerul pentru a descoperi semnele parusiei și care scria cântece religioase).

John Wesley (†1791), preot anglican, întemeietorul metodismului – mișcare pietistă cu puternic impact spiritual și social asupra maselor din Anglia și America. A fost preocupat atât de îndreptăţirea credinciosului prin Iisus, cât și de sfinţirea spirituală și sistematică a vieţii. A compus multe imnuri creștine.

John Nelson Darby (†1882), părintele dispensaţionalismului modern, unul dintre pionierii mișcării milenariste din Anglia, fondatorul ramurii Fraţii Exclusivi (o confesiune înrudită cu a Creștinilor după Evanghelie) și traducător biblic.

William Booth (†1912), predicator metodist englez, care a întemeiat bine cunoscuta Armata Mântuirii (The Salvation Army), confesiune organizată în stil militar și specializată pe ajutoare umanitare.

Herbert W. Armstrong (†1986), predicator american, apostolul unei mișcări sabatiste (The Worldwide Church of God), care între timp s-a dizolvat. A fost un pionier al radio- și tele-evanghelismului, susţinător al legilor alimentare și al calendarului mozaic, antitrinitarian și promotor al teoriei anglo-israelite.[3]

Ellen G. White, la stâlp

Cât de realist și de onest zugrăvește Coulombe aceste figuri istorice? Nu ne putem permite să analizăm fiecare portret în parte, dar ne vom opri asupra descrierii lui Ellen Gould White (1827-1915), scriitoare religioasă americană, vizionară, predicatoare și consilieră, dintre primii pionieri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, al cărei portret jurnalist-sectologic a fost publicat pe 9 ianuarie. Ellen White s-ar simţi onorată că a fost pusă alături de Zwingli, Wesley și alţii asemenea. Dar descrierea lui Coulombe, deși nu este pătimașă, este istoric incorectă.

Coulombe începe cu menţionarea lui William Miller (iniţiatorul mișcării milerite, precursoarea adventismului de ziua a șaptea), care s-ar fi pretins profet biblic. Informaţia este istoric falsă. Nici Miller nu s-a pretins profet, nici adepţii lui n-au avut această pretenţie. Miller s-a considerat doar ceea ce era de fapt: un interpret al profeţiilor biblice, fără pretenţii de infailibilitate. El a lansat o mișcare interconfesională, la care s-au asociat mulţi predicatori protestanţi, în vederea parusiei (venirea lui Iisus), cu accent pe necesitatea pocăinţei.

Ellen White s-ar simţi onorată că a fost pusă alături de Zwingli, Wesley și alţii asemenea. Dar descrierea lui Coulombe, deși nu este pătimașă, este istoric incorectă.

După Coulombe, Miller ar fi fixat succesiv două date ale parusiei. În realitate, Miller a fixat o singură „dată”: între primăvara 1843 și primăvara 1844. A doua dată, precisă (22 octombrie 1844), a fost fixată de Samuel Snow și Josiah Litch, iar Miller a acceptat-o doar cu câteva zile înainte de termen.

Coulombe mai afirmă că, după Marea Deziluzie, mulţi adventiști s-au întors în bisericile de unde proveneau, dar „și mai mulţi” s-ar fi alăturat shakerilor. În realitate, din zecile de mii de milleriţi, doar circa 200 s-au alăturat shakerilor, în frunte cu Enoch Jacobs, care însă a părăsit curând shakerismul.

Coulombe sugerează că Ellen White ar fi apărut în fruntea adventiștilor rămași fideli mesajului millerit. Adevărul este diferit. Ellen White era pe atunci o fată de 17 ani, cu numele Ellen Harmon. Influenţa ei era importantă, dar nu a fost nici fondatoarea, nici lidera mișcării, deși a avut un rol impresionant în încurajarea și orientarea noii mișcări. Principalii lideri au fost Joseph Bates și James White (care va deveni soţul lui Ellen Harmon), iar după organizarea bisericii sub numele actual – Adventistă de Ziua a Șaptea –, Comitetul Conferinţei Generale (organizaţia centrală a Bisericii Adventiste) va avea rolul de lider principal. Ellen White nu a făcut parte niciodată din structurile de conducere a bisericii. Ea a influenţat prin articole și cărţi, prin predici unde era invitată și prin sfaturi adresate, de obicei în scris, liderilor sau credincioșilor în general.

Coulombe notează că revelaţiile lui Ellen White (pe care adventiștii le acceptă până astăzi ca divin-inspirate, cu autoritatea limitată a unui profet necanonic) ar constitui „baza doctrinei pe care ea și soţul ei, James, au fondat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea”. În realitate, încă din primul deceniu de existenţă și până astăzi, Biserica Adventistă și-a întemeiat învăţăturile exclusiv pe Sfânta Scriptură. Revelaţiile lui Ellen White au avut un rol secundar, de confirmare, sau, în unele cazuri, de aprofundare a ceea ce se descoperise deja în Biblie.

Coulombe spune că Biserica Adventistă are în numele ei adaosul „de Ziua a Șaptea” deoarece Ellen White „susţinea că Hristos dorește să primească închinare în Sabatul evreiesc”. Or, ziua a șaptea apare în Biblie încă de la început (Geneza 2:1-3), lăsată omenirii prin exemplul, binecuvântarea și sfinţirea aduse de Creator. Este oare mai evreiesc Sabatul decât ciclul săptămânal? Nu există nicăieri în Biblie nici măcar o aluzie că ar trebui abandonat Sabatul „evreiesc” în favoarea unui „Sabat creștin”. Numele „adventiști de ziua a șaptea” a fost ales în Conferinţa Generală a bisericii. Adventiștii preluaseră ideea de sabat de la baptiștii de ziua a șaptea, prin urmare, era natural să se numească adventiști de ziua a șaptea. Ei au refuzat în final propunerea insistentă a unor lideri care doreau ca numele oficial să fie Biserica lui Dumnezeu. Acest nume ar fi fost pretenţios, foarte general și ar fi creat confuzie. De atunci până astăzi au apărut multe confesiuni foarte diferite care poartă acest nume.

Coulombe afirmă că între doctrinele adventiste fondate de Ellen White ar fi un soi de triteism (trei Persoane divine separate), în locul ortodoxiei trinitare. Realitatea este că pionierii adventiști nu au dogmatizat doctrina despre Dumnezeu, deoarece proveneau din confesiuni diferite, cu înţelegeri diferite. Opiniile antitrinitariene erau dominante, dar nu erau unitare. Trinitarianismul a fost adoptat treptat după 1896, în mare parte sub influenţa scrierilor lui Ellen White. Mărturisirea de credinţă a adventiștilor – încă din 1931, dar complet oficială din 1980 – arată că „există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane coeterne.” Adventiștii cred că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Persoane distincte, dar nu separate.

Este adevărat că unele publicaţii adventiste vechi au sugerat (caricatural sau în scris) că pe tiara papală ar apărea titlul Vicarius Filii Dei, ceea ce astăzi biserica recunoaște că este o acuzaţie neîntemeiată.

Lăsând-o la o parte pe Ellen White, Coulombe încheie apreciindu-i pe adventiști ca fiind necombatanţi în război, preocupaţi serios de spitale și școli și fiind buni practicanţi ai egalităţii rasiale. Dar imediat Coulombe „echilibrează” aceste afirmaţii cu o ultimă neplăcere: că adventiștii aduc ca dovadă a „naturii diabolice a papalităţii inscripţia nonexistentă de pe tiara papală, care însumează 666 în litere ebraice”.

Este adevărat că unele publicaţii adventiste vechi au sugerat (caricatural sau în scris) că pe tiara papală ar apărea titlul Vicarius Filii Dei, ceea ce astăzi biserica recunoaște că este o acuzaţie neîntemeiată. Totuși, miza nu este aici tiara papală, ci titlul însuși, pe care Coulombe nu-l menţionează. Acest titlu (o variantă a titlului actual Vicarius Christi) a circulat în toată Europa de-a lungul secolelor, fiind înscris în bine cunoscutul fals Donaţia Constantiniană, apărută în secolul al VIII-lea. Ideea că titlul VICARIVS FILII DEI totalizează 666 nu a fost o descoperire a adventiștilor, ci o moștenire de secole, de la lingvistul german Andreas Helwig (†1643).[4] Și este vorba de suma unor litere/cifre romane, nu ebraice.

Tendinţa integristă[5] a revistei Catholic Herald a fost criticată recent și pe site-ul protestant numit semnificativ Archbishop Cranmer, unde se afirmă că numita revistă „alimentează sectarismul prin rubrica Ereticul săptămânii”. Autorul se întreabă, pe bună dreptate, ce caută Menno Simons lângă James Pike și Ann Lee. Este clar ce caută: Simmons respingea botezul pruncilor, care este nebiblic, în schimbul botezului la vârsta credinţei (vezi Marcu 16:16; 1 Petru 3:21). De asemenea, Simmons respingea dogma nebiblică a transsubstanţierii (vezi Ioan 6:56-57,63), așa cum făcuseră și Wycliffe, și Zwingli.

Să sperăm că Charles Coulombe va găsi o manieră mai deschisă și totodată neutră de a-și umple galeria din Catholic Herald.