Avem ocazii cotidiene de a ne întreba cum de viaţa umană poate avea o valoare atât de mică în ochii unora dintre contemporanii noștri – acei contemporani care trăiesc în libertate și democraţie (cel puţin clamată), care sunt educaţi și socializaţi în aceeași civilizaţie cu a noastră, adesea chiar în aceeași comunitate, ori sub legi civile asemănătoare și cu aceeași mentalitate, în linii mari, privind morala publică.

Uimirea și revolta neputincioasă ne sunt provocate frecvent de aceste ocazii triste, în care constatăm nepăsarea pentru moartea cuiva – de la indiferenţa președintelui Braziliei privind incendiul devastator al pădurii amazoniene, „plămânul” întregii planete[1], casă a peste 2.000 de membri ai unor triburi indigene[2], până la cruzimea și cinismul criminalilor traficanţi de minori din ţară și din lume[3].

„…până vom ajunge toţi la unirea credinţei și a cunoștinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13)

Acest articol îi vizează în special pe aceia dintre noi care gândesc că valoarea vieţii umane a acestor victime e difuză, întrucât nu sunt individualizate, ci colective, ori nu ne sunt destul de apropiate, ori nu cunoaștem direct persoanele respective. Se pot justifica astfel de evaluări ale vieţii umane?

Evaluarea laică a omului

Fiinţa umană este abordată azi, în privinţa valorii ei, în diverse discursuri și contexte sociale.

Discursul de tip politic se regăsește, de pildă, în Carta Naţiunilor Unite, în care se spune că popoarele „și-au proclamat din nou încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și au hotărât să promoveze progresul social și condiţii mai bune de trai în contextul unei libertăţi sporite”[4].

Discursul de tip juridic stipulează prin legi că „prostituţia şi răul care o însoţește, traficul de fiinţe umane în vederea prostituării sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunităţii”[5].

Discursul știinţelor psihosociale vorbesc târziu, abia la finalul secolului trecut, despre autodeterminarea fiinţei umane, ca fiind una dintre cele mai pregnante nevoi ce dau motivaţia internă a actelor omului, alături de cea a relaţionării cu alte persoane și de cea a competenţei. Doi specialiști australieni, Deci și Ryan[6], teoretizează despre autodeterminarea persoanei ca nevoie a acesteia de a se simţi la cârma propriei vieţi, de a alege și a acţiona conform unor porniri raţionale sau neraţionale interne, nu externe, benevole, nu impuse. Această teorie psihologizantă vine ca replică la abordările fiziologiste de până atunci, care plasau motivaţia acţiunii umane în sistemul nervos și în pulsiunile corporale.

Desigur, sunt multe alte abordări ce ar putea fi aduse ca exemple pentru evaluarea laică a fiinţei umane, însă cele amintite sunt suficiente pentru a înţelege limitarea acestei evaluări la corpul omului, la psihicul lui și la statutul lui de cetăţean cu anumite drepturi. Persoana pare a fi doar o unitate bio-psiho-socială, iar în afara cadrului cetăţenesc, ea se rezumă la un simplu organism; nu mai este persoană, ci fiinţă aparţinătoare a regnului animal, o încununare a evoluţiei lui. Este și viziunea antropologiei laice, așa cum reiese din afirmaţii de manual, precum: „Oamenii sunt cele mai adaptabile animale din lume.”[7]

Date fiind aceste contexte laice pe care se construiește eșafodajul social, politic și juridic, pare de mirare că oamenii chiar se mai respectă între ei, își mai menajează unii altora demnitatea, autodeterminarea și libertatea. În orice caz, acest eșafodaj pare foarte șubred, iar recunoașterea valorii persoanei pare foarte fragil justificată. Mai mult, ea pare chiar dificil de impus ca normă socială, mai ales în cazurile în care nu se manifestă o anumită presiune a opiniei publice pentru conformarea la această normă. Cât despre traducerea acestei norme în legi obligatorii pentru cetăţeni, se pot imagina multe situaţii în care, neexistând martori sau constrângeri ale unor autorităţi, cineva să eludeze sau să încalce flagrant aceste legi. Este de așteptat ca acela care împărtășește convingerea că este doar coleg de regn animal cu semenii să fie mai dispus, în condiţii grele de supravieţuire, să se salveze în dauna lor ori pe seama lor. Astfel ar fi reînviată – pentru a câta oară în istorie? – expresia homo homini lupus[8].

Evaluarea religioasă a omului

Antropologia religioasă se deosebește de antropologia laică prin aceea că plasează omul nu în regnul animal, ci în rangul superior de încununare a creaţiei divine. Abordarea aceasta religioasă se regăsește întrucâtva și în unele discursuri teologice sau filosofice.

Astfel, unii gânditori catolici propun considerarea embrionului și a fetusului uman ca fiind deja persoane, întrucât viaţa ca dar divin se manifestă în acestea din primul moment al concepţiei.[9] Statutul de persoană incumbă și anumite drepturi, inclusiv dreptul la viaţă, ceea ce face ca avortul să fie privit și ca un atentat la viaţa unei persoane.

Monahul grec ortodox Zaharia Zaharou vorbea astfel despre valoarea persoanei: „Persoană adevărată este Hristos. Omul este creat după chipul lui Hristos. Prin urmare, și acesta are puterea de a deveni «Persoană» (…) după ce își urăște cu desăvârșire sinele cel păcătos și se predă voii sfinte și desăvârșite a lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos s-a arătat în lume prin dragostea Lui până la sfârșit. (…) Aceasta este persoana.”[10]

Un gânditor protestant, filosoful danez Søren Kierkegaard, în lucrarea Frică și cutremurare (1843), vorbește despre credinţa religioasă ca fiind cea mai înaltă dintre pasiunile omului, care înnobilează și umanizează o întreagă generaţie, care definește, de fapt, „umanul propriu-zis”. El notează: „Acest propriu-zis uman este pasiunea, prin care o generaţie ajunge să o înţeleagă pe alta, dar și pe sine însăși. A iubi nu a învăţat nicio generaţie de la alta (…). Nicio generaţie mai târzie nu are o sarcină mai ușor de îndeplinit ca cea precedentă și, dacă nu vrea, ca generaţiile precedente, să stăruiască în a învăţa să iubească, ci vrea să meargă mai departe, atunci ceea ce produce este numai o trăncăneală nefolositoare și mizerabilă. Dar cea mai înaltă pasiune ce poate fi găsită într-un om este credinţa.”[11]

Aceste abordări religioase ale fiinţei umane par să-i confere acesteia mai multă profunzime sau mai multă înălţime. În orice caz, ele dezmărginesc acea unitate bio-psiho-socială care definește omul în știinţele laice, către zona atemporalului, dar și a transcendentului; viziunile religioase întrezăresc soarta omului dincolo de istoria și derularea în timp și spaţiu a vieţii sale pe acest pământ. În plus, ele învestesc omul cu un spirit de origine divină și cu șansa la nemurire. În aceste condiţii, este de așteptat ca omul care asumă această apartenenţă să fie, în relaţia cu semenii, mai dispus să respecte în ei aceeași apartenenţă și aceeași șansă la nemurire.

Cum se concretizează valorizarea fiinţei umane?

În prelungirea celor prezentate, ne putem pune întrebările: Oare tipurile de evaluare religioasă a fiinţei umane, a persoanei, s-ar putea concretiza de la sine în comportamente morale? Oare cei care împărtășesc viziunea nobilă despre fiinţa umană ca încununare a creaţiei lui Dumnezeu vor aplica și o morală religioasă pe măsură, în interacţiunile cu ceilalţi?

Sunt foarte numeroase, de o banală frecvenţă, cazurile celor ce pretind că au o viziune religioasă despre lume și viaţă, dar care se comportă totuși,după formula homo homini lupus. Un singur caz recent ni se pare zguduitor: sinuciderea unui tânăr de 25 de ani din Medgidia, Adrian Lipan, absolvent al Universităţii Maritime din Constanţa, care le cere iertare, ca un bun creștin, tuturor celor cărora le-ar fi putut greși, îi mulţumește mamei pentru tot și își motivează gestul suicidar de a-și da foc prin aceea că nu mai îndură umilinţele, jignirile și înjurăturile aduse de propriu-i tată alcoolic: „Taţilor de băieţi, nu îi faceţi copilului vostru ce mi-a făcut tatăl meu!” La stupefacţia publicului provocată de acest gest disperat s-a adăugat revolta, atunci când presa a redat reacţia cinică și autojustificatoare a tatălui, ce se voia moralizatoare, prin următoarea postare pe internet: „Cu acordul și permisiunea voastră acest «nenorocit» de tată care azi a înţeles că timp de 26 de ani a crescut un șarpe nu un copil. Cei care vor să audă adevărul mă pot contacta când vor. Aviz viitorilor părinţi.”[12]

În faţa unor asemenea cazuri de persoane incapabile de a-și conștientiza vinovăţia, de a manifesta regret, remușcare, devine clar că asimilarea moralei creștine eșuează fără un mediu familial sănătos din punct de vedere psihic, fără o școală de calitate, care să nu abdice nici de la obiectivul instruirii, nici de la cel al educării, precum și fără o implicare comunitară eficientă a bisericii. Toate acestea pot clădi acel mediu comunitar sanogen, favorabil dezvoltării fiinţei umane; iar dacă ele sunt precare, și mediul social în întregime va fi precar și ostil, așa cum a resimţit, din păcate, și acest tânăr prea repede descurajat și dezarmat în faţa vieţii.

Precaritatea climatului din societatea noastră se explică prin precaritatea filosofiei care a stat la baza educaţiei din ultimele cinci decenii. În afara educaţiei creștine, posibilă doar în biserică și în unele familii, valorizarea pozitivă a omului ar fi fost posibilă doar prin contactul cu umanismul laic (conţinut în cultura Antichităţii grecești și latine, precum și în cultura modernă). Însă școala românească a zădărnicit acest contact, prin reducerea la minimum a orelor de literatură universală, prin eliminarea limbii latine, precum și prin neglijarea orelor de cultură civică și de dirigenţie. Nimeni nu le-a spus tinerilor români: „Fiţi mândri că sunteţi oameni!”

„Meseria de om” – după expresia lui Jean-Jacques Rousseau – se deprinde treptat. Este, de fapt, prima formă de educaţie continuă. Și, dacă unui om în formare i-au lipsit familia sănătoasă, școala bună, mediul comunitar favorabil dezvoltării, consider că are drept ultimă șansă căutarea acelei biserici care să-i fie primitoare, oblăduitoare, călăuzitoare pe acest drum al dezvoltării ca Om.

Biserica tinde să devină, în aceste condiţii precare, acel „azil al omenirii”, așa cum prevedea Victor Kernbach, la finalul secolului trecut[13]; însă un azil special, care să fie întrucâtva și școală, și familie, și comunitate pentru sufletele rănite. Pare o misiune greu de îndeplinit, însă ea poate fi onorată de o biserică vie, fundamentată pe dragostea creștinească izvorâtă din iubirea divină pentru om.

Numai în prezenţa acestei iubiri, omul ajunge să-și conștientizeze cu adevărat valoarea în univers și numai sub ocrotirea acestei iubiri va fi dispus să respecte în semenii lui aceeași valoare. În afara iubirii divine, de-a lungul istoriei, omul a fost evaluat extrem de precar: fie cu o sumă de bani, fie cu preţul unei perechi de încălţăminte, precum robii din Antichitate (vezi Amos 2:6), fie cu preţul unor răni sau vânătăi provocate unui om răzbunător precum Lameh: „Am omorât un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătăile mele” (Geneza 2:23). De asemenea, Satan acordă omului „valoarea” unui vierme, iar fiului omului „valoarea” unui viermișor (Iov 25:6). Dispreţul satanic al valorii fiinţelor umane străbate prin secole, întocmai cum este exprimat în această descriere: „cei ce locuiesc în case de lut, care își trag obârșia din ţărână și pot fi zdrobiţi ca un vierme!” (Iov 4:19). Compararea omului cu un vierme trădează un dispreţ și o ură care se insinuează totdeauna în mintea oamenilor lumești, fie îndemnându-i la acte atroce, inumane, fie inducându-le descurajare și depresie. Este șoapta milenară a răului din om sau din preajma omului, dar care nu vine din interiorul său, ci din cruzimea și viclenia satanice.

Acestui dispreţ satanic și acestei perspective înjositoare a fiinţei umane i se opune măreţia jertfei divine, o jertfă care dă valoare inestimabilă omului, prin iubirea necuprins de mare a Creatorului pentru creaţia Sa. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16) Acest verset biblic este mereu viu, pulsează, transmite mereu Viaţă. Este numit „versetul de aur” pentru că exprimă de fapt valoarea unui aur aparte, nepământesc, a unei monede necunoscute oamenilor lumești, dar prin care suntem îndemnaţi să-I dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.