Ne obișnuisem cu exploziile de laude din partea presei sportive și cu declaraţiile de mândrie și mulţumirile de pe reţelele sociale. Toate erau într-un contrast plăcut cu modestia pe care Simona Halep o dovedea la interviurile date după fiecare victorie. Eram toţi trup și suflet lângă ea.
Ieri, Simona a fost învinsă în semifinalele de la Wimbledon și ceva s-a întâmplat. Presa a tratat evenimentul discret, cu articole scurte și reci. Numărul celor care i-au mai mulţumit Simonei, după înfrângere, a scăzut și el vizibil, iar statusurile de pe reţele au dispărut. Dincolo de volatilitatea sentimentelor publicului (masele oricum n-au tocmai reputaţia stabilităţii), e evident un lucru: nu ne place să pierdem. Și asta este foarte posibil să fie numai spre pierderea noastră.
Nu întâmplător spuneam de modestia din interviurile Simonei, pentru că ea relevă un anumit tip de gândire, foarte sănătos. Unul fără care este mult mai dificil să reușești într-o carieră competitivă. Sportivii știu că succesul lor nu este un rezultat al dotărilor native și rareori este un rezultat al șansei.
Noi, ceilalţi, întreţinem de multe ori o gândire superstiţioasă vizavi de succes, punându-l pe seama talentului, a inteligenţei sau chiar a destinului. Sportivii care se mișcă într-un mediu în care cei talentaţi au fost deja triaţi știu că ceea ce face diferenţa între ei este, în cea mai mare parte a timpului, perseverenţa în autocontrol și disciplină. Un concept familiar publicului larg, dar, dacă suntem sinceri, nu foarte drag.
Cel puţin asta concluzionează psihologii care ne constată reacţiile la eșec: vrem să-l mușamalizăm, să-l băgăm repede sub preș și, dacă se poate, să-l uităm complet. E firesc: înfrângerea nu e comodă, ba uneori chiar doare. (Ceva străin de antrenamentul unui sportiv?)
Carol Dweck, profesor de psihologie la Universitatea Stanford, scria în Mindset: The New Psychology of Success că propriile percepţii, propriile credinţe conștiente și inconștiente despre succes influenţează dramatic dacă vom reuși sau nu în ceva ce ne propunem (și, în final, în viaţă).
Foarte mulţi oameni au o concepţie disfuncţională despre succes, o „mentalitate fixă”, conform căreia succesul este static: ori îl ai, ori nu-l ai. Ţi-e dat. E o afirmare a ceea ce ești tu: deștept, talentat, descurcăreţ, dotat. De aceea, mulţi cred că pentru a-și menţine simţământul că sunt deștepţi sau dotaţi, tot ceea ce au nevoie este să persevereze spre succes, evitând, cu orice preţ, eșecul.
Nimic mai toxic, dar să privim în direcţia opusă. O „gândire flexibilă” recunoaște eșecul ca pe o piedică de surmontat în drumul spre o etapă superioară. Și nu e nimic superstiţios sau autosugestionant în asta. Numai atunci când percepem eșecul ca pe o treaptă care solicită efort ca să o urci înţelegem că nu rezolvăm nimic dacă ne străduim să uităm că am ratat.
Succesul în viaţă este foarte asemănător cu succesul în sport. Și unul, și altul se bazează pe ciocniri repetate cu limitele. Te lovești de ele până începi să le muţi din loc. Dar orice ciocnire doare, orice eșec este incomod. Numai că, dacă ești perseverent și continui în ciuda durerii, vei descoperi că ai împins, măcar puţin, limita. Că ai avansat.
Și e sănătos așa. Când câștigi, nu ţi se pare un miracol, nu te gândești că ai dat peste o comoară de aur. E rezultatul muncii tale, asupra căreia ai avut control, e ceva ce „ţi-a ieșit din mâini” cu efort. Când pierzi, nu ţi se pare o tragedie, nu te gândești că asta spune despre tine că nu valorezi nimic și că nu vei reuși să faci niciodată ceva semnificativ. Ci că mai ai de muncă și că mai ai de depus efort.
Succesul se bazează pe eșecuri. De-asta se spune că „numai cine nu muncește nu greșește”. Așa că mulţumim, Simona!
