Dacă la japonezi se pune o banderolă pe mână, iar lucrul merge mai departe, sau dacă în lume se face o grevă de avertisment, de câteva ore, după care se reia lucrul, la noi e altfel. În România greva e doar din gură. Spunem că facem, dar mergem mai departe cu lucrul. Sau cu prefăcutul. Sau chiar mergem la grevă, dăm din gură o jumătate de oră, după care „stăm liniștiţi la locurile noastre”. După ce săptămânile trecute se preconiza că ziua de ieri și cea de azi vor fi adevărate semne de hotar în istoria modernă a României, cu cea mai mare grevă la nivel naţional, ceea ce s-a întâmplat ieri și azi sunt niște fâsuri. A lipsit coeziunea la nivel naţional, deși presa a fost avidă să ridice la fileu, mai ales pe TV, ocaziile de asmuţire la grevă. Dezamăgiţi, revoltaţi, liderii sindicali au acuzat presiunile guvernanţilor asupra sindicaliștilor. Care, la rândul lor, speriaţi de pierderea locului de muncă, au părut a se complace în ne-grevă. Răspunsul e cunoscut, „ce să fac, să-mi pierd pâinea?” Guvernanţii laudă în schimb simţul civic și plin de responsabilitate al celor care au înţeles să pună umărul, să nu adâncească România în criză. A sărit din rând Metrorexul. Care a făcut grevă mai mult decât i s-a cerut. Pentru că nici nu avea nevoie, ei nefiind acum afectaţi de măsurile guvernului. Dar au făcut-o din solidaritate. Mai degrabă, aș spune eu, au făcut-o preventiv. Când se oprește metroul se simte. Când fluieră trei asistente și doi gardieni e mai degrabă bâlci. Văzând ce a fost ieri, parcă nu-mi vine să cred că la noi au fost golaniade, mineriade, revoluţii. Nu că aș incita la grevă. Și nici nu sunt dezamăgit că nu e circ zilele astea (în fond am venit la serviciu azi cu RATB-ul, care a renunţat la grevă). Ci mai degrabă mă întreb dacă nu cumva românii își pierd încrederea. În primul rând în ei. Și cât timp vom apela la eterna și nefericita opţiune, pe principiul celebrului refren, „las-o bă, că merge-așa”.
