Anul viitor se va împlini un sfert de veac de la cutremurătorul genocid din Rwanda. În acea dezlănţuire de patimi ucigașe au fost și oameni, africani sau străini, care au stat în calea urii și a vărsării de sânge.

Dr. Willard Munger este unul dintre ei. Stagiile în misiuni pentru proiecte educative în Congo, Bangladesh și India l-au pregătit pentru criza din Rwanda, când abia sosise la Universitatea Adventistă din Kigali.

Dr. Munger s-a legat pentru totdeauna de Africa. După ce a lucrat patru ani în Kenya, unde am filmat interviul acesta în 2016, a devenit rector fondator și președinte al Universităţii Adventiste din Burundi.

Aveţi amintiri timpurii legate de activităţi religioase, de rugăciune?

Poate cele mai interesante erau veștile din misiune. Părinţii îmi cumpărau cărţi despre misionari. Le citeam cu nesaţ. Îmi plăcea mult să citesc. Mi-au plăcut și veștile misionare de la Școala de Sabat. Toate acestea m-au făcut să-mi doresc să fiu misionar.

Mai târziu, când eram la colegiu, interesul faţă de misiuni era atât de viu încât, atunci când îmi dădeam întâlnire cu o fată, ieșeam împreună pentru prima dată și, dacă îmi lăsa impresia că nu o interesau misiunile, era și ultima noastră întâlnire.

Eraţi foarte hotărât. Unde v-aţi făcut studiile?

La Colegiul La Sierra. Pentru că la liceu fusesem bun la chimie, am mers pe linia asta. Când eram în anul III, colegiul a început un program în colaborare cu Collonges-sous-Salève, care ne permitea să studiem un an în străinătate.

Așadar, aţi învăţat franceza. V-a plăcut în Franţa?

Cum să nu! Îmi place mult să călătoresc și acea experienţă mi-a deschis apetitul. Apoi am urmat Seminarul Teologic la Andrews, timp de un an. Fiind interesat de știinţele exacte, nu prea mi-a plăcut. După primul an, cu șase zile înainte să înceapă școala, m-am dus în Benton Harbor și am obţinut un post de profesor la clasa a șasea.

Chimie?

Nu, toate materiile, cum era atunci la clasa a șasea. Am predat elevilor de gimnaziu în Benton Harbor. E cunoscut și ca Benton Harlem.

Da, știu, un loc greu de tot. A fost o bună introducere în educaţie!

A urmat un master în matematică și fizică aplicată. Nu am finalizat programul pentru că am fost chemat în Africa. S-a întâmplat ceva interesant. Președintele Bisericii Adventiste pentru întreaga zonă de sud a Africii se afla la Universitatea Andrews și directorul Departamentului de Misiologie de la Seminarul Teologic a sunat-o pe soţia mea. Fusese directorul ei, așa că o cunoștea bine. I-a spus că trebuie să discutăm cu președintele bisericii din regiunea Trans-Africa. Eu eram plecat, nu mai știu unde. Am venit acasă și ea m-a întâmpinat la ușă și mi-a spus că avem o întâlnire. Fostul ei director știa că îmi doream să fiu misionar. Se străduise să-mi găsească un loc unde să merg. Însă, dintre toate locurile din lume, Africa era exact locul în care soţia mea nu dorea să meargă.

De ce?

Se născuse în India. Era americancă născută în India. India era visul ei. Era copil de misionari. De aceea își dorea să devină misionară.

A refuzat categoric să meargă în Africa.

Nu chiar așa, dar aproape. Mi-a spus că putem face o vizită, putem sta de vorbă, dar n-o să mergem în Africa. Era hotărâtă să nu meargă în Congo și să nu înveţe franceza. Să nu spui niciodată că n-o să faci ceva. Ei bine, am mers în Africa în 1968. Am mers în Congo. În cele din urmă a învăţat destulă franceză cât să se descurce singură în Paris.

Însă Congo, la finalul anilor 1960, nu era într-o perioadă prea bună. Revolta Simba, din 1967, fusese înăbușită la vreo 30 de kilometri de locul unde se află acum universitatea adventistă din estul ţării. Parcă văd dealurile unde au fost anihilaţi rebelii. Noi am ajuns acolo un an mai târziu.

De ce v-au trimis în Congo?

Ca să punem bazele primului liceu în Congo. Am fost primul misionar care a locuit în campusul din Lukanga. Am construit foarte mult. Am făcut construcţii pe trei continente.

A trebuit să găsiţi sau să formaţi profesori?

Da, să formez profesori. Astăzi, în biserica din Africa Centrală și de Est, trei dintre președinţii de uniune sunt absolvenţii mei.

De la acea școală?

Exact. Unul dintre ei și-a câștigat banii de școlarizare lucrând în grădina mea. Asta e satisfacţia de a fi profesor misionar în toată lumea. Am stat șase ani în Congo. Am înfiinţat o școală și foarte mulţi elevi au învăţat acolo. E greu de imaginat care erau condiţiile. Dacă trecea un camion, dădeam pauză ca toţi copiii să se uite după el.

Cum aţi reușit să adaptaţi tot ceea ce știaţi?

A trebuit să-i ajut să înveţe și să-i învăţ să raţioneze. Stăteau foarte bine la memorie, dar nu și la gândirea logică.

Mintea lor nu fusese distrusă de excesul de informaţii. Dar care era situaţia cu mâncarea?

Congo e grânarul regiunii. Cu opt bani pe kilogram poţi cumpăra câte legume vrei. Căpșunile erau foarte ieftine. Dar nu și alte fructe. Chiar și bananele sunt greu de găsit. Eram în bătaia vântului, la o altitudine de aproximativ 2.000 de metri. Trebuia să facem focul în fiecare seară.

Apoi am fost chemaţi să mergem în Chuharkana Mandi, în Pakistan, după separarea de Bangladesh. Am predat știinţe, am făcut și construcţii. Soţia mea a predat cursuri de secretariat. Am stat acolo aproape cinci ani.

Care au fost provocările de acolo?

Să construim o școală creștină într-o ţară în care doar doi la sută din populaţie nu este de religie musulmană.

Presupun că pe atunci nu erau așa de militanţi.

Nu. De fapt, Pakistanul de atunci era pro-american. De aceea ne-a fost ușor să lucrăm. Ne-am mutat apoi în India, unde am fost director al liceului adventist din Roorkee, la nord de New Delhi. Era o școală foarte veche. I-am schimbat puţin direcţia. De la 275 de elevi, în trei ani am ajuns la peste 500. De la datorii mari, am ajuns să construim clădiri suplimentare.

Școala s-a ridicat. La început nimeni nu promova examenul de engleză. După un an s-a ajuns la 100%. Am ajutat-o să devină o școală renumită și veneau elevi din tot nordul Indiei, precum și din ţările aflate la graniţa cu India.

Printre elevi era un tânăr care era fiul îngrijitorului nostru. Era hindus. A frecventat școala de la început. A participat doi ani la orele mele de Biblie. Când a terminat, a intrat la universitatea publică din Roorkee. Mă gândeam că n-am ajuns la inima lui. După un an de universitate, eram la birou și el a venit la mine și mi-a zis: „Domnule Munger, puteţi să mă botezaţi?” Lucrează în prezent în cadrul conducerii bisericii. Tatăl său nu s-a împotrivit.

De acolo ne-am mutat la Colegiul Spicer, din Pune. Interesant este că predam teologie, fizică și matematică, o combinaţie rară. În perioada aceea am avut un accident de motocicletă. Soţia era în ataș. O femeie s-a hotărât în ultima clipă să traverseze fără să se uite. Am frânat, ea ne-a văzut și s-a sprijinit pe noi. Destul ca să ne împingă într-un camion care venea din partea opusă. Soţia a fost zdrobită.

Aţi pierdut-o într-o clipă. Își dorise să ajungă în India și acolo a rămas. Ajunsese acasă.

Așa este. Asta a fost pe 25 aprilie 1983. După această nenorocire, cei de la conducere m-au ajutat să mă întorc acasă ca să îmi fac doctoratul.

După un timp, în acord cu cei trei copii, toţi născuţi în Africa, m-am recăsătorit. Am lucrat cinci ani și jumătate la Conferinţa Generală. Am început în sediul vechi și am prins mutarea în clădirea nouă.

Rectorul Universităţii Adventiste pentru centrul Africii, din Rwanda, trecea pe la biroul meu de câte ori venea la Conferinţa Generală și mă întreba când mă întorc acolo. Am acceptat în 1990. Rwanda era considerată una dintre cele mai pașnice ţări din Africa Centrală. Însă când am ajuns acolo a izbucnit războiul.

Eram decan al facultăţii de știinţe economice, datorită diplomei în informatică. La scurt timp am devenit și șeful pazei în campus. Deoarece universitatea avea o reputaţie foarte bună și era singura universitate privată eficientă din ţară, cu absolvenţi care ajutau ţara, guvernul a făcut tot posibilul ca ea să rămână deschisă. Am lucrat și cu unele ambasade în acea vreme. Am obţinut o decizie ca soldaţii să nu poarte armă în campusul nostru. Fusese desemnată ca zonă fără arme.

Era mai degrabă o bătălie psihologică. Foloseam psihologia să-i fac pe cei care voiau să ne facă rău să înţeleagă că n-o să cedăm. N-am folosit niciun fel de forţă. În cel mai rău caz făceam un raport la autoritatea locală.

Spre finalul anului 1993, tensiunile au crescut mult în ţară. Mergeam în fiecare săptămână în capitala Kigali. Facultatea avea și o firmă în domeniul informaticii. Vizitam ambasada americană și schimbam informaţii ca să păstrăm pe cât posibil pacea și securitatea.

Pe 6 aprilie 1994, avionul președintelui a fost doborât. Luptele au izbucnit. Pe 7 aprilie am auzit la radio că în estul Rwandei unele dintre clădirile misiunii noastre, inclusiv un orfelinat, au fost invadate de ucigași. După-amiază, era într-o joi, am primit un telefon. Începuseră să omoare oameni la numai 75 de metri de campusul nostru. Dăduseră foc colibelor. Crimele au continuat în noaptea aceea. Am făcut de pază în campus toată noaptea. Mi-am dat seama că eram înconjuraţi de un masacru. Noaptea era luminată din cauza incendiilor.

Vineri dimineaţa devreme am fost chemat la una dintre porţi. Era o mare mulţime acolo. Se striga: „Deschide-ţi porţile și daţi-ne drumul.” L-au îmbrâncit și l-au ameninţat pe gardianul de la poartă. M-am dus și am luat cheia de la el ca să nu-l forţeze să le deschidă.

Toată noaptea în jurul nostru se adunaseră și oameni care erau în pericol și doreau să intre în campus ca să se adăpostească. Cam pe la ora 8 dimineaţa, femeile și copiii ne-au invadat campusul. Am descoperit și primele crime. Fiii ministrului agriculturii, care erau din tribul hutu, dar făceau parte din celălalt partid politic, au fost găsiţi morţi în camera lor. Fuseseră decapitaţi, executaţi de miliţiile care se furișaseră în campus.

Considerasem că ţinta celor care ne asediau era căminul fetelor și reușisem să-l protejăm. Dar pe la ora 8, mulţimea a năvălit înăuntru și au început crimele. Nu-i căutau doar pe cei din tribul tutsi, ci pe toţi cei educaţi. Omorau pe oricine s-ar fi întâmplat să fi avut vreun conflict cu ei.

Am reușit să mut o femeie însărcinată dintr-un loc într-altul – era congoleză, nu făcea parte din grupul etnic vizat. A trebuit să iau decizii teribile. În faţa căminului fetelor, pe iarbă, era întinsă o tânără. Îi sfâșiaseră bluza și pantalonii. Credeam că a murit, dar m-a privit drept în ochi, așa cum mă uit la dumneavoastră. Eram urmărit. Mi-am dat seama că, dacă mă duc la fata aceea, aveau să vină și s-o omoare. Am ales să mă rog să poată scăpa și să fugă mai târziu. Însă nu știu ce s-a întâmplat.

Aţi ales între un lucru rău și unul și mai rău.

Dacă aș fi ales să fiu iubitor după definiţia uzuală, aș fi făcut mai mult rău, pentru că

mulţimea s-ar fi luat după mine și ar fi ucis-o. A fost îngrozitor.

Personal aţi fost în pericol?

Venise un bărbat cu trei cuţite mari. Erau pline de sânge. Omorâse cu ele. A întrebat: „Unde e dl Munger? Vrem să-l ucidem.” Toată lumea s-a speriat. Unul dintre studenţi a venit și mi-a transmis vestea.

Ce să-i răspunzi unui asemenea om? Cum să-i spui să te lase în pace când el vrea să te omoare?! M-am rugat și m-am întors la student și i-am spus: „Du-te și spune-i că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua. Mi-e foame și mănânc.” S-a dus și așa i-a spus. Iar bărbatul a plecat.

Incredibil! Dar crimele au continuat.

Vineri după-amiaza am adunat 500 de cadavre din campusul nostru; 200 dintr-o singură clădire.

Majoritatea erau studenţi?

Cei mai mulţi erau dintre cei care veniseră să se adăpostească. Din cei 500, doar 25 erau studenţi. Am reușit să protejăm majoritatea studenţilor, chiar pe cei din grupurile etnice vizate. Am reușit să-i protejăm și pe cei care făceau parte din partidele politice care erau acum vânate. În total cred că am pierdut 100 de studenţi, cu cei care au fost uciși în drum spre casă, unde n-aveam niciun control.

Totuși în cele din urmă a trebuit să plecaţi.

Da. Plecarea a fost precipitată de un caz. Aveam un belgian în campus a cărui soţie era din Puerto Rico și ea era însărcinată. Sâmbătă seara a intrat în travaliu. Era destul de rău și așa. Primul copil se născuse prin cezariană, ceea ce însemna că trebuia să nască tot prin cezariană. Spitalul se afla la 30 de kilometru de noi, iar drumul era controlat de cei care conduceau masacrul. Cum să treci de ei?

Eram în contact cu consulatele Americii, Danemarcei și Belgiei. Americanii mi-au spus că pușcașii marini pot să vină să protejeze convoiul. La final am decis să mergem cu belgienii, pentru că ajungeau mai repede și puteam scăpa de acolo și să mergem la Goma.

Am trecut pe acasă. Am luat cheia de la Toyota, am pornit mașina și am plecat. Duminică am ajuns la hotelul unde eram așteptaţi. I-am dat cheia unui profesor din Madagascar ca să conducă mașina înapoi. Ţinea cheia în mână când șeful garajului a venit și s-a uitat la cheie. I-a spus: „Ai luat cheia greșită.” Omul i-a spus că aceea este cheia cu care s-a condus.

Șeful garajului i-a spus că e imposibil. A scos cheia bună și i-a spus s-o încerce. A băgat-o în contact și a mers. Profesorul i-a spus că a condus cu cealaltă cheie și trebuie să meargă. A încercat-o și n-a mers.

Aţi mers cu cheia greșită!

Am mers cu cheia greșită. Aș putea continua să vă spun multe minuni, foarte semnificative din viaţa mea.

Îmi pierdusem prima soţie, dar cred că n-aș fi rezistat în Rwanda dacă n-aș fi trecut prin acea traumă. Trebuie să mergi înainte, indiferent ce se întâmplă. Trebuie să-ţi păstrezi încrederea, să faci ca lucrurile să meargă, să-i ajuţi pe oameni să supravieţuiască, să conduci instituţia ca și când ai deţine controlul.

O altă minune a fost că am avut în campus 6.000 de litri de benzină și 6.000 de litri de motorină. Rareori avuseserăm atâta combustibil. Ne fusese adus chiar înainte de masacru. Cu aceste rezerve am putut să facem faţă. Generatorul de la noi de acasă a mers mai bine de cinci ore fără să fie atins. În mod normal, la fiecare două ore era nevoie să fie alimentat. S-au întâmplat multe astfel de lucruri.

După atâtea lucruri aţi rămas tot în Africa. Vă place aici.

Da. Am mai stat șase ani în Africa, înainte să ne întoarcem în Statele Unite. În 2013 ne-am întors în Nairobi, unde acum lucrez la Universitatea Adventistă a Africii.

În sfârșit, staţi într-un loc liniștit.

Aparent. Nu vreau să intru în detalii, dar n-a fost mereu liniște pe aici. Dar suntem în mâinile lui Dumnezeu.

Vă mulţumesc foarte mult. M-aţi lăsat fără cuvinte. Aţi trecut prin atâtea și încă iubiţi misiunea, iubiţi Africa. Mulţumesc pentru că ne-aţi împărtășit experienţele dumneavoastră uimitoare.

De fapt, nu sunt despre noi, ci despre El.

Interviul complet poate fi urmărit la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-willard-munger-11-03-2017/