Cine poate înfrânge Statul Islamic acum?

4337

A vorbi despre victoriile pe care și le-au asigurat extremiștii din Statul Islamic înseamnă a-i promova. A tăcea înseamnă însă a ignora existenţa unei tumori socio-politice care nu doar ameninţă, ci reușește să înghită regiuni semnificative din Orientul Mijlociu.

Gruparea insurgentă Statul Islamic (SI), care a proclamat în iunie un califat în teritoriile pe care le controlează în Irak şi Siria, a creat prima sa provincie (wilaya) între cele două ţări. La sfârșitul lunii, SI l-a desemnat pe Abu Bakr Al-Baghdadi calif, adică „liderul musulmanilor” din toată lumea.

Inumanitate inimaginabilă

Pe fondul atrocităţilor comise de luptătorii SI, care le-au facilitat controlul asupra orașelor și regiunilor asediate, Organizaţia Naţiunilor Unite a denunţat „actele de inumanitate inimaginabilă” comise de Statul Islamic. Vice-comisarul ONU pentru Drepturile Omului, Flavia Pansieri, a declarat că ONU suspectează SI de orchestrarea unor atacuri sistematice și intenţionate asupra civililor. Aceste atacuri ar cuprinde crime, convertiri forţate, sclavie, abuz sexual și subjugarea unor comunităţi întregi.

Cine ar fi anticipat la începutul anului, când Statul Islamic era văzută drept o organizaţie novice pe scena extremismului islamist, că gruparea va ajunge să „epureze etnic și religios” Irakul, așa cum a declarat Pansieri? Chiar și ministrul irakian pentru Drepturile Omului, Mohammed Shia al-Sudani, denunţa într-o sesiune de urgenţă organizată la Geneva că Irakul se confruntă cu „un monstru terorist”.

De vină pentru succesul SI

Autorităţile irakiene nu se numără însă printre figurile care să se bucure de simpatia opiniei publice, mai ales că ele sunt văzute ca purtând o mare parte din vină pentru ascensiunea grupării teroriste. Fostul premier, Nouri al-Maliki, este, potrivit fostului ambasador american în Irak, Christopher R. Rill, unul dintre cei mai blamaţi politicieni.

Însă, așa cum nota Hill pentru Project Syndicate, învinuirea conducerii irakiene pentru succesul Statului Islamic este o abordare simplistă, în ciuda faptului că autorităţile ar fi putut face mai mult pentru a-și apropia comunităţile minoritare din Irak (în special sunniţii și kurzii).

Aceasta fiindcă simpla schimbare a prim-ministrului s-ar fi putut traduce într-o schimbare a relaţiei cu Statul Islamic, și nu a fost așa. De altfel, nota Hill, avem prea puţine dovezi pentru a crede că Statul Islamic (sunnit) ar fi interesat să fie abordat de un lider șiit. Ceea ce îi interesează pe liderii SI este distrugerea comunităţii șiite și a simbolurilor ei religioase.

Acest scop ar fi atras sprijinul mai multor moguli orientali sunniţi, care au finanţat, chiar și individual, Statul Islamic cu milioane de dolari, potrivit analizei lui Michael Stephens, director al Institutului Royal United Services, din Qatar. Lista neagră a simpatizanţilor SI cuprinde trei mari actori: Qatar, Turcia și Arabia Saudită, însă Stephens atenţionează că mecanismul de susţinere este mult mai complex de atât. Potrivit analistului, SI a reușit să își consolideze un sistem de autofinanţare foarte eficient, bazat pe faptul că au alimentat dependenţa economică de ei atât a comunităţilor asupra cărora exercită controlul, cât și a unor aliaţi, precum anumite elemente din regimul Assad (Siria).

Stephens spune că relativa independenţă a Statului Islamic îl face greu de combătut prin izolare, pentru că este prea „intim legat de stabilitatea regională, de o manieră care nu afectează doar cursul intern al SI, ci și al comunităţilor cu care SI se luptă”.

Mai mult decât o gafă, o minciună

În aceste condiţii, înfrângerea Statului Islamic pare aproape nerealizabilă. Pe această complexitate de factori a mizat și administraţia Obama când s-a arătat reţinută faţă de formularea unei strategii de combatere a SI, deși unii experţi au denunţat declaraţia președintelui Obama drept mai mult decât o gafă: o minciună. Potrivit acestora, SUA are deja o strategie, care implică intervenţia în Irak pentru sprijinirea instalării unui nou guvern și includerea sunniţilor, care să ducă la eliberarea teritoriilor irakiene ocupate și să se întoarcă împotriva SI. Aceasta ar fi o etapă intermediară până la intervenţia în Siria.

Divizia de informaţii secrete a revistei The Economist vine cu o propunere similară. Cheia înfrângerii Statului Islamic, spun analiștii EIU, ar putea fi în posesia grupărilor armate sunnite, care deja se opun Statului Islamic și care s-ar putea întoarce decisiv împotriva grupării în contextul unor condiţii politice favorabile (formarea unui nou guvern în Baghdad).

Alţii spun însă că fără o intervenţie militară din partea Occidentului, triburile sunnite din Irak nu au nicio șansă militară sau financiară în faţa grupării, la fel cum nu au nici armata irakiană sau cea siriană.

Pe acest fond al urgenţei, faptul că anumiţi lideri creștini proeminenţi din lumea catolică și protestantă americană apelează la încetarea atacurilor aeriene în Irak, militând pentru rezolvarea crizei prin promovarea unei „guvernări inclusiviste, a diplomaţiei și a rezistenţei nonviolente, precum și a dezvoltării sustenabile (…)”, pare o recomandare care nu ţine cont de profilul ofensiv al Statului Islamic. Cruzimea membrilor Statului Islamic îi pune chiar și pe cei mai pacifiști creștini în poziţia de a se întreba dacă intervenţia militară nu este, totuși, o idee mai bună.