De la 98% creștini la majoritate nereligioasă, noul context religios din Germania s-a făcut remarcat la începutul lunii aprilie, când s-a anunţat pentru prima dată în istoria măsurătorilor că persoanele neafiliate religios (atei/agnostici) sunt mai numeroase decât credincioșii creștini.
Un studiu publicat de fowid – Forschungsgruppe Weltanschauungen in Deutschland (un grup multidisciplinar de cercetare reunit prin intermediul Fundaţiei Giordano Bruno) a analizat date privind calitatea de membru provenite de la Conferinţa Episcopilor Germani (o asociaţie a episcopilor din (arhi)diecezele romano-catolice din Germania) și Federaţia Protestantă (EKD) care reunește 20 de biserici regionale luterane, reformate și unite din Germania. Coroborând datele studiate, cercetătorii au concluzionat că, la finele anului 2024, existau mai multe persoane fără afiliere confesională (47% din populaţia ţării) decât creștini romano-catolici și protestanţi la un loc (45% din populaţia ţării).
În prezent, peisajul religios al Germaniei este alcătuit din: nereligioși (46,8%), romano-catolici (23,7%), protestanţi evanghelici (21,5%), musulmani (3,9%) și alte comunităţi religioase (4,1%).
Același grup a mai arătat și că doar aproximativ 5% din populaţia Germaniei este activă din punct de vedere religios, participând măcar lunar la serviciile religioase ale unei biserici.
În plus, ca urmare a faptului că cercetarea echivalează fiecare punct procentual cu circa 836.000 de persoane, putem calcula că ambele biserici mari: cea Catolică și cea Protestantă au pierdut, împreună, peste 1 milion de membri în 2024.
Un aspect relevant privind calitatea datelor prezentate este acela că informaţiile oficiale, de stat, care ar putea fi accesate pentru studiul afilierii religioase a populaţiei germane sunt limitate. De aceea, cifrele procentuale pentru comunităţile religioase mai mici, chiar și pentru populaţia islamică, sunt estimate cu un grad variabil de eroare.
Ce ar putea explica prevalenţa agnosticismului și ateismului tocmai în leagănul Reformei Protestante? O variantă de răspuns se conturează din elemente ce ţin mai puţin de religie în sine, cât ţin de istorie, politică și de anumiţi factori culturali care au avut un rol important în schimbarea direcţiei religioase a ţării.
Declinul în istorie
În cea mai mare parte a istoriei sale moderne, Germania a fost o ţară predominant creștină. În 1871, la fondarea Imperiului German, o majoritate covârșitoare, de 98% dintre germani se declarau a fi ori catolici, ori protestanţi. În 1933, în plină ascensiune a regimului nazist, procentul scăzuse doar cu 2 unităţi, ajungând la 96%, iar în 1946, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a mai scăzut cu un singur procent. În 1970, adică după revoluţia culturală anti-tradiţionalism din 1968, afilierea creștină se afla la 93%, în rândul populaţiei din vestul Germaniei. Practic, într-un secol întreg (1871-1970), creștinismul german a înregistrat o contragere de doar 5 procente. Declinul s-a accentuat însă dramatic în deceniile care au urmat. Deja, în 1987, catolicii și protestanţii (din Germania de Vest) însumau doar 84% din totalul populaţiei. Reunificarea Germaniei a adâncit clivajul cu alte aproape 11 procente. Douăzeci de ani mai târziu, doar 61% dintre germani se declarau catolici sau protestanţi și, în fiecare deceniu următor, procentul s-a mai redus cu câte 10, respectiv 5%, ajungând la sfârșitul anului 2023 la 46%. Toate proiecţiile privind viitorul indică o continuare a tendinţei de scădere, dacă nu și o accelerare a acesteia.
Iluminismul
Numele filosofului Ludwig Feuerbach s-ar putea să nu spună mare lucru cititorului obișnuit. Însă opera lui, mai ales „Esenţa creștinismului” a influenţat generaţii întregi de gânditori ale căror reputaţii au întrecut-o pe a lui Feuerbach: Charles Darwin, Karl Marx, Sigmund Freud, Friedrich Engels, Mihail Bakunin, Richard Wagner și Friedrich Nietzsche. Gândirea lui Feuerbach a fost considerată puntea între Hegel și Marx, fiind piatra de temelie a materialismului istoric și antropologic. Critica sa adusă creștinismului a influenţat decisiv nașterea perspectivelor seculare și a ideologiilor nereligioase care au făcut din Germania un hub al umanismului în timpul Epocii Iluministe.
Kulturkampf
Ulterior, în a doua parte a secolului al XIX-lea, între 1871 și 1878, Germania a cunoscut o „luptă culturală”, rămasă în istorie drept Kulturkampf. O ciocnire politică între Biserica Catolică Germană, aflată sub conducerea Papei Pius IX și Regatul Prusiei condus de cancelarul Otto von Bismarck.
Relaţia biserică-stat este cea care a făcut obiectul conflictului. Bismarck a introdus legi menite să reducă puterea Bisericii Catolice în societatea germană, în special prin intermediul școlilor și numirilor preoţești. Biserica a contestat legile, ceea ce a dus la o serie de conflicte, dar a și slăbit dominaţia religiei organizate în spaţiul public.
În ce măsură a erodat Kulturkampf religiozitatea germanilor este un subiect încă dezbătut de istorici însă, în general, este acceptată ideea că limitarea rolului tradiţional al Bisericii Catolice în educarea tinerilor și expunerea lor la o educaţie seculară prin creșterea controlului statului asupra școlilor a avut o influenţă semnificativă asupra practicilor religioase ulterioare.
Deși au existat și mișcări de raliere în jurul bisericii, restricţiile aplicate clerului (care trebuia aprobat de stat, astfel încât să nu fie prea apropiat ideologic de Roma) a dus la o discreditare a conducerii bisericești. Apoi, Kulturkampf a furnizat populaţiei alternative seculare la marile ritualuri de trecere (căsătoria, de exemplu, sau ajutorul social). Iar acest lucru a redus dependenţa germanilor de instituţiile religioase de care se legau numeroase nevoi personale, precum și evenimente din viaţa lor privată.
În ciuda faptului că a durat doar 7 ani, ecoul social al Kulturkampf a reverberat în timp și s-a făcut simţit prin faptul că, în timp, ideea unei sfere publice seculare – alcătuite din școli, guverne și legislaţii seculare – a devenit norma.
Cele două Războaie Mondiale
Instaurarea regimului nazist, inclusiv cu ajutorul unei retorici religioase contorsionate, și devastarea care i-a urmat au dat proporţii endemice deziluziei cu privire la religie. Naziștii nu au interzis în mod oficial bisericile, însă au exercitat de la presiuni la persecuţii asupra acestora pentru a obţine colaborarea lor.
Unii lideri creștini au încercat să reconcilieze nazismul cu doctrinele creștine, alţii au opus rezistenţă acestei tentaţii cu toată forţa, ceea ce a dus la un clivaj între bisericile pro-naziste și cele care s-au opus politizării credinţei. Efectul de ansamblu a fost o subminare a legitimităţii autorităţii bisericii, mișcare ce a fost ajutată și prin promovarea intensă a ideologiilor alternative cu rădăcini în mitologia germanică.
Organizaţiile de tineret ale bisericilor au fost înlocuite de Tineretul lui Hitler, evenimentele religioase publice au fost supuse unor restricţii, iar pastorii și preoţii critici faţă de sistem au fost arestaţi sau reduși la tăcere. Figuri proeminente ale rezistenţei de atunci, precum Dietrich Bonhoeffer și episcopul Clemens August von Galen, au încercat să contracareze valul de propagandă naţionalistă însă, la finalul celor două mari războaie, reputaţia morală a bisericilor era deja grav avariată.
Divizarea Germaniei în Est și Vest
Împărţirea Germaniei în două și asumarea Germaniei de Est de către regimul comunist a transformat această bucată de ţară în ceea ce a fost supranumit „regiunea cea mai lipsită de Dumnezeu din lume”. O anomalie pe care unii cercetători au văzut-o într-o cheie, ironic, capitalistă, în sensul că „printr-un proces de secularizare și opresiune religioasă, Partidul Comunist a redus oferta de bunuri religioase în Germania de Est. Pe de altă parte, a minimalizat și cererea religioasă, oferind alternative seculare la practicile religioase tradiţionale și instituţionalizarea sentimentului anti-religios. Aceste acţiuni combinate au făcut ca numărul cetăţenilor abonaţi la instituţiile religioase să scadă constant în ultimul secol.”
Ca și naziștii, nici comuniștii nu au suprimat direct bisericile, ci au preferat să le controleze și să le golească de semnificaţie, concentrându-se în special pe influenţarea tinerilor.
În timp, slujbele religioase au fost înlocuite cu evenimente de stat, iar spaţiile comunitare – precum creșe, grădiniţe și asociaţii de tineret – au oferit alternative lipsite de conţinut religios. Deși bisericile au rămas uneori un spaţiu de disidenţă și protest, mai ales în anii ’80, populaţia, traumatizată de război și confruntată cu o propagandă intensă, s-a îndepărtat în masă de credinţă.
Noul normal
După căderea Zidului Berlinului, mulţi se așteptau la o „revenire” a religiei în fostul Est, însă aceasta nu s-a petrecut. Din nefericire, succesul politicilor de laicizare, contextul istoric extrem de dificil și eforturile naţionale de reconstrucţie bazată pe instituţii seculare au edificat o cultură stabilă a ateismului în Germania de Est. Într-o mărturie personală dar și istorică, publicată în Plough, Katja Hoyer relata cum, într-o regiune unde aproape nimeni nu crește cu tradiţia rugăciunii și unde majoritatea consideră religia ca pe o poveste străină, viaţa fără Dumnezeu ajunge să fie asimilată normalităţii de zi cu zi.
Ateismul estic contrastează puternic cu religiozitatea din vestul Germaniei, unde libertatea religioasă a fost protejată și încurajată. După 1945, Bisericile (atât cea Catolică, cât și cea Protestantă) au rămas puternic integrate în viaţa de zi cu zi, beneficiind de sprijin din partea statului vest-german, care a menţinut un model de impozitare pentru culte (Kirchensteuer) și a recunoscut instituţional rolul religiei. Din acest motiv, practicile religioase, frecventarea bisericii și evenimentele comunitare au continuat la un nivel mai ridicat decât în est, unde regimul comunist a descurajat activ religia.
Cu toate acestea, și în vestul Germaniei s-a produs treptat o scădere a participării religioase, mai ales în rândul tinerilor. Mulţi au rămas membri oficiali ai bisericii din motive tradiţionale sau culturale, însă participarea efectivă la slujbe s-a redus.
Tendinţe europene versus misiuni perene
Deși în estul ei, Germania adăpostește inima ateismului european, situaţia sentimentului religios în ţară se înscrie în tendinţele vizibile astăzi în toată Europa Occidentală. În Cehia, sondajele recente și datele de la recensământ arată clar că majoritatea populaţiei preferă să nu se asocieze cu vreo religie oficială. Într-un mod similar, Estonia și Olanda se remarcă drept alte exemple evidente, unde numărul celor declaraţi „fără religie” a depășit pragul de 50% din populaţie.
Într-o analiză comparativă între neafiliaţii din Europa de Vest și cei din America de Nord, teologul Joe Carter nota că nereligioșii europeni sunt chiar mai nereligioși decât neafiliaţii americani. Și că, pentru europeni, „creștinismul” este mai degrabă o identitate culturală transnaţională decât o identitate religioasă personală. Mai pot bisericile să redobândească o prezenţă vie și semnificativă în societate, chiar și într-un context care favorizează secularizarea? „Isus le-a spus urmașilor săi «duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19). Poate că nu este de mirare că creștinismul moare în naţiunile în care discipolii lui Hristos nu reușesc să asculte de porunca aceasta”, scria Carter.
Ce mai înseamnă această poruncă în primul secol din al doilea mileniu de când a fost ea dată? Pentru ca răspunsul să fie actualizat nu e nevoie de artificii misionare opulente, ci e nevoie doar să înţelegem ce a vizat porunca încă de când a fost rostită: o conectare autentică cu oamenii, cu nevoile lor și crearea unui spaţiu de dialog real și onest, în care Evanghelia să își poată manifesta plenar frumuseţea.
