[1][2]Cred că oricărui român i s-a întâmplat la un moment dat să constate, la întâlnirea cu un occidental, că interacţiunea lor ar putea fi îmbunătăţită dacă el însuși ar manifesta o mai mare deschidere, așa cum o manifestă străinul.

Ceva anume din felul nostru de a fi, de a reacţiona, ceva difuz, un handicap comportamental, creează adesea bariere în comunicare, chiar dacă limba străină nu e un impediment.

Acest „ceva“ era cât se poate de evident în anii de după 1990, când ne lipseau, la nivel de societate, coeziunea dintre indivizi și grupuri, disponibilitatea și/sau priceperea de a adera la scopuri comune, de a acţiona unitar și, mai ales, încrederea reciprocă și preţuirea reciprocă. Aceste lipsuri veneau dintr-o educaţie civică ipocrită și ideologizată, în care factorii de răspundere mimau succesul, executanţii mimau implicarea, copiii mimau „avântul pionieresc“, iar limba de lemn oficială mima eficacitatea în progresul social. Însă cei mai mulţi indivizi puteau simţi, în sinea lor, că nu contează ca membri ai comunităţii în care trăiesc, că influenţa lor civică este și va rămâne zero, pentru un timp istoric indefinit. Nimeni nu era interesat de educarea indivizilor, atomari și fără relief, pentru a deveni cetăţeni responsabili și activi, capabili să se organizeze și să militeze pentru ceva bun; asta ar fi însemnat chiar sfârșitul regimului politic totalitar.

Aceste lipsuri în formarea noastră civică au întârziat, după revoluţia din decembrie 1989, demararea unor iniţiative particulare sau de grup constructive, a unor afaceri oneste și de proporţii, a unor măsuri politice lucide și bine intenţionate.

Dar cel mai vizibil a fost handicapul istoric în articularea eficientă a ceea ce se cheamă „societate civilă“, despre care analistul politic de atunci, Silviu Brucan, spunea, parafrazându-l pe Caragiale, că la noi „e superbă, dar lipsește cu desăvârșire“. Societatea civilă funcţională e acea parte nepolitică a societăţii, formată din diverse categorii umane (de vârstă, profesionale, de sex etc.), dar și din indivizi-cetăţeni, militanţi, asociaţii, fundaţii, organizaţii civice, firme, presă (neafiliată politic), sindicate, care participă, toate, în sfera publică, la dialogul despre binele comun. Ele își exprimă nevoile și aspiraţiile legitime și negociază cu factorul politic realizarea unor obiective ale interesului public, ce apare ca o rezultantă vectorială a acestor negocieri.

Desigur că negocierea aceasta firească și perpetuă într-un regim democratic lasă de dorit dacă lipsesc din educaţia noastră anumite abilităţi de a comunica în spaţiul public, dar și în particular, de a ne organiza, de a ne solidariza, de a fi consecvenţi, deschiși, proactivi, de a ne apăra drepturile, cu alte cuvinte, de a fi asertivi.

Ce este și la ce folosește comportamentul asertiv

Etimonul pentru „asertiv“ este cuvântul „aserţiune“, adică „afirmaţie“. Comportamentul asertiv presupune o serie de aptitudini, atitudini și acţiuni: de a afirma deschis și franc ceea ce gândim și simţim, de a ne pronunţa cu bune intenţii asupra problemelor dezbătute și de a ne asuma opiniile și consecinţele atitudinilor noastre, de a ne cunoaște și apăra drepturile, de a ne asocia cu opiniile și atitudinile celorlalţi sau de a ne delimita de ele, dar respectându-le în același timp drepturile și libertăţile, de a ne doza energia și reactivitatea după împrejurări, de a fi adecvaţi acestora și scopurilor, de a fi principiali. După cum se poate constata, comportamentul asertiv include și o gândire critică (despre care am discutat în articolul de luna trecută), dar înglobează și trăsături de caracter lucrate prin educaţie. Este traducerea în fapt, în conjuncturi exterioare observabile, a unor calităţi și virtuţi pe care nu le avem în mod natural, cu care nu ne naștem.

Iar aceasta o sesizăm ca pe o lipsă difuză mai ales când interacţionăm cu persoane care sunt asertive, în special cu străinii care au o tradiţie de multe decenii în a se manifesta astfel: fie la locul de muncă, în echipe de lucru, în relaţii ierarhice; fie în contexte publice, în manifestări culturale, iniţiative civice, profesionale, în concursuri și teste, în interviuri pentru angajare, spectacole, simpozioane, conferinţe etc.

Iată ce spun doi autori americani, Steven Stein și Howard Book[3], despre caracterul asertiv ca parte a inteligenţei emoţionale, acea inteligenţă care ia în calcul și valorifică nu doar intelectul și raţiunea indivizilor, ci și afectivitatea lor.

Caracterul asertiv este alcătuit din trei componente de bază: 1) capacitatea de exprimare a sentimentelor (…); 2) capacitatea de a exprima părerile și gândurile în mod deschis (a fi capabili să dăm glas unor păreri, a nu fi de acord și a avea o poziţie diferită, chiar dacă este dificil de făcut acest lucru și chiar dacă există pierderi când se procedează astfel); 3) capacitatea de a ne susţine drepturile.

Oamenii cu un caracter asertiv nu sunt timizi sau prea controlaţi – ei sunt capabili să-și exprime sentimentele (de cele mai multe ori în mod direct), fără a fi agresivi sau abuzivi.“3

Autorii relatează și despre insuccese manifestate în situaţiile reale în care s-au găsit „pacienţii“ lor, înainte de a-și antrena comportamentul asertiv, apoi despre succese în contexte similare, după „tratament“. Oamenii devin mai relaxaţi la locul de muncă sau în public, sunt mai „vizibili“ și mai apreciaţi pentru aceleași prestaţii, simt o înflorire a personalităţii lor și își descoperă noi abilităţi și talente, sunt mai creativi. Mai mult, dispare o mare parte din balastul gândurilor, al evaluărilor și presupoziţiilor nemărturisite despre alţii, ca și preocuparea pentru cele ale altora faţă de ei: totul iese la lumină, răni mai vechi se vindecă, probleme cronice se rezolvă sau se dizolvă. De asemenea, în relaţiile de cuplu sau în familie, între prieteni, vecini, colegi, colaboratori apar interacţiuni mai sănătoase, bazate pe principii comune și pe scopuri reciproc avantajoase. Crește respectul pentru sfera personală, pentru stilul de viaţă al celuilalt, pentru crezurile, valorile și convingerile sale și se constată posibilitatea colaborării pe anumite porţiuni neconflictuale.

Principalele greșeli ce trebuie evitate, în care ne putem recunoaște și noi, într-o anumită măsură, sunt: fie pasivitatea sau emotivitatea moștenită încă din adolescenţă și nepotrivită cu vârsta adultă, fie abordarea copilărească ori frivolă a unor aspecte sobre, solemne, fie excesul de zel sau de reactivitate în public sau în grupuri (exuberanţă, furie, agresivitate, patetism), fie transgresarea nepermisă a rolurilor și a statutelor celor implicaţi (cineva îţi poate fi rudă, dar în cadrul școlii îţi este profesor și trebuie tratat ca atare; cineva ţi-a fost coleg de școală, iar acum e primar sau deputat și relaţia trebuie să se schimbe; cineva ţi-e inamic, dar acum lucraţi la același proiect și aveţi un scop comun etc.).

De asemenea, cei cu un temperament introvertit au tendinţa să se lase manipulaţi, să-și reţină protestele faţă de anumite abuzuri, să acumuleze frustrări, anxietăţi, să cedeze în opinii și atitudini pentru că sunt timoraţi, iar apoi să regrete.

O altă atitudine păguboasă este cea negativistă și supusă prejudecăţilor, care refuză să caute soluţii și care judecă din start oamenii sau îi pironește în etichetări după fapte vechi, fără a lua în seamă posibilitatea schimbării lor în bine și fără a le atribui ceea ce, în jargon juridic, se cheamă „prezumţia de nevinovăţie“. Ne sunt familiare remarcile unor funcţionari publici sau ale unor autorităţi, sau chiar ale unor colegi de birou: „Nu se poate“, „Nu e momentul“ – înainte de a evalua situaţia; „Cine se crede și asta? “ – despre o nouă colegă necunoscută; „Ce mai vrea și ăsta? “ – despre un nou șef care încă nu a cerut nimic; „Cine vorbea! “ – atac la persoană, în locul atacului argumentat la spusele persoanei etc.

Există exerciţii de exprimare asertivă în care suntem învăţaţi să refuzăm o propunere pe care nu o agreăm, fără însă a folosi vreo negaţie, ci doar afirmaţii. De asemenea, suntem antrenaţi să ne rezumăm, atunci când criticăm ceva, doar la fapte, nu la impresii sau presupoziţii. Suntem îndemnaţi să le comunicăm celor din jur cum ne fac să ne simţim anumite fapte ale lor. De asemenea, dacă am semnalat o problemă, să propunem și soluţii practice, care ţin tot de fapte, precizând ce ar avea de făcut, concret, fiecare ins implicat.

E suficient să înţelegem că ne-ar prinde bine tuturor să îmbunătăţim climatul social, oricât de egoiști am fi. Tocmai pentru a ne simţi mai bine în pielea noastră, e necesar să facem aceste concesii binelui comun. Așa cum, pentru ca traficul auto să funcţioneze optim, e necesar ca fiecare să respecte regulile care îi ajută și pe alţii, dar și pe sine. Ca fiinţă socială, omul nu-și poate extinde egoismul prea departe, pentru că acesta se va întoarce precum un bumerang împotriva lui, fie în timp, fie imediat.

Toate schimbările acestea necesare se realizează într-un proces care necesită timp, ceea ce înseamnă să fim atenţi la noi înșine, să ne punem sub lupă, spre binele nostru, mărindu-ne astfel șansa la fericire în această viaţă și în această lume.

Ce se poate face

Deși au trecut 25 de ani de la Revoluţia din 1989, educaţia noastră încă este deficitară în a ne induce un comportament asertiv. Aceasta pentru că în școli nu există preocuparea instituţională de a crea cursuri și ateliere de antrenare în comportamentul asertiv. O iniţiativă a celor în măsură să aducă o schimbare aici ar fi cât se poate de bine-venită. Poate că ea va veni tocmai dinspre acea parte a societăţii civile care cuprinde cadrele didactice, părinţii și copiii dornici de această schimbare, care să negocieze cu inspectoratele școlare și cu ministerul de resort.

Există pe internet și oferta unor traineri de a organiza cursuri sumare pe această temă, pentru adulţi sau copii. Să sperăm că ele vor fi mai frecvente.

Dar soluţia imediată și fezabilă e în mâinile noastre, ale fiecăruia în parte, și constă în a ne autoeduca prin ceea ce citim și aplicăm asupra noastră. Și a le mai transmite și altora, a-i ajuta să evolueze ca fiinţe sociale, pentru beneficiul personal, dar și pentru cel comun. Beneficiul va fi rapid vizibil și se va generaliza, dacă vom deveni cu toţii conștienţi de importanţa comunicării și a colaborării într-un spirit asertiv.

Multe dintre disfuncţiile ce ţin nu doar de comunicare, ci și de cooperare, de fapte și rezultate, ar putea dispărea, dacă ne-am ocupa mai mult de noi, de caracterul și comportamentul nostru, dacă am învăţa unele procedee care s-au dovedit eficiente și pe care ni le pune la dispoziţie educarea asertivităţii.

Este un caz ilustrativ pentru celebrul îndemn al lui Mahatma Gandhi: „Fii tu schimbarea pe care o dorești în lume!“

Footnotes
[1]Corina Matei, „Gândesc critic, deci exist”, Semnele timpului, iunie 2015.
[2]„Ibidem, p. 66-67”.
[3]„Steven J. Stein, Howard E. Book, Forţa inteligenţei emoţionale. Inteligenţa emoţională și succesul vostru, Editura Allfa, București, 2003, p. 66-81”.

Matei, Corina, „Gândesc critic, deci exist”, Semnele timpului, iunie 2015, pp. 24-29.
„Steven J. Stein, Howard E. Book, Forţa inteligenţei emoţionale. Inteligenţa emoţională și succesul vostru, Editura Allfa, București, 2003, p. 66-81”.
„Ibidem, p. 66-67”.
SURSĂ:Semnele timpului, august 2015, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.