În plenul Parlamentului European s-au rostogolit recent cuvinte grele, ţintite către premierul ungar, dar care ar putea fi adresate, cu necesarele retușuri și nuanţări, și altor lideri europeni.

Liderul ALDE din Parlamentul European, Guy Verhofstadt, l-a acuzat pe Victor Orban că e autorul unei noi versiuni a comunismului ungar, comparându-l chiar cu dictatorii ruși Stalin și Brejnev. Discursul lui Verhofstadt a punctat metamorfoza suferită de omul politic ungar, de la fostul disident liberal din 1989,până la iniţiatorul demersurilor din ultimii ani, de sufocare a valorilor democratice, prin hărţuirea ONG-urilor, atacul asupra presei libere sau decizia de a închide Universitatea Central-Europeană, finanţată de George Soros. Orban a fost întrebat cât de departe intenţionează să se avânte în acest periplu antidemocratic și dacă următorul pas luat în calcul ar putea fi distrugerea cărţilor, printr-un autodafe în piaţa din faţa Parlamentului.

Partea interesantă a acuzaţiei liderului ALDE se concentrează pe paranoia dictatorilor sovietici, imputată acum și premierului maghiar: „Vezi inamici în sectorul energetic, vezi inamici în presă, vezi inamici în ONG-uri, acum vezi inamici și-n mediul academic. E ca și cum Stalin sau Brejnev s-a întors. Dar acum în Ungaria.”

Pe final de analiză a acţiunilor liderului maghiar, Verhofstadt a atins o rană ce părea vindecată, cel puţin în democraţiile consolidate de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar s-a redeschis ameninţător în ultimii ani: problema dușmanului, a ţapului ispășitor pentru ceea ce nu funcţionează bine într-o societate.

Orban, sub lupa criticilor mai vechi

Ideea unui autodafe nu ar părea atât de neverosimilă, dacă ne amintim de opinia exprimată de premierul maghiar în privinţa introducerii pedepsei capitale, care lasă Europa să înţeleagă că Ungaria are în manșetă mai multe intenţii iliberale decât a reușit deja să arate.

Într-o scrisoare deschisă, foștii disidenţi politici maghiari deplângeau, în 2012, virajul antidemocratic al guvernului, subliniind că nu mai există o separare reală a puterilor în stat, Fidesz, partidul de guvernământ, controlând legislativul, executivul și puterea judecătorească, chiar media și economia, după ce a adoptat 850 de legi fără dezbatere, deţinând o majoritate de două treimi în Parlament. Protestele masive din 2011 și 2012 nu au putut împiedica parlamentarii să voteze legi care subminau fundamentul democratic al ţării, însă manifestanţii au dorit ca legile votate să intre în istorie cu menţiunea: „au stârnit proteste cetăţenești”. Bineînţeles, presupunând că liderii maghiari sunt interesaţi într-adevăr să știe cum îi va cataloga istoria. Dacă Viktor Orban e preocupat să rezolve dilema amprentei pe care o va lăsa în istoria ţării sale, dar și în memoria naţiunii, e o problemă la care e singurul în măsură să răspundă, după ce Verhofstadt i-a aruncat mănușa: viitorul îl va aminti fie ca pe un demolator al comunismului, fie ca pe un dușman al democraţiei.

O democraţie care agonizează

Cu un an înainte de alegeri, Fidesz se menţine detașat pe primul loc în opţiunea electoratului maghiar. Dar presupunând că evenimente surpriză ar putea eroda accelerat popularitatea lui, care ar fi șansele ca democraţia să-și reintre în toate drepturile ei în ţara vecină? Deocamdată, partidele de opoziţie de stânga sau liberale nu reușesc să atragă cu oferta lor segmente semnificative ale electoratului.

În acest trend descrescător al procentelor partidelor de opoziţie se înscrie și Jobbik, al doilea partid în sondaje, care reușise să își adjudece 20% din opţiunile alegătorilor la alegerile parlamentare din 2014. Totuși revenirea sa la procentele vechi sau chiar surclasarea Fidesz nu ar fi de bun augur pentru Ungaria și nici pentru Europa. Retorica partidului Jobbik (popular printre studenţi și electoratul tânăr) este una xenofobă, antisemită, antiromă. Jobbik s-a poziţionat constant împotriva Uniunii Europene, susţinând că armonizarea cu aquis-ul comunitar se traduce prin trădarea interesului naţional, agreând colaborarea cu Iranul, cu ţările arabe și cu Rusia. E adevărat că, pentru a marca electoral, Jobbik a făcut unele încercări – inclusiv prin debarasarea de figuri controversate – de a-și estompa eticheta de partid extremist, navigând spre centru.

Scăderea în sondaje a formaţiunii Jobbik, departe de a constitui o reorientare a alegătorilor către opţiuni democratice și liberale, poate reprezenta, după unii analiști, dezamăgirea votanţilor partidului faţă de cosmetizarea obiectivelor extremiste, naţionaliste și iredentiste.

Cherchez l’ennemi

Nu stă în obiceiul liderilor cu simpatii totalitariste să își declare făţiș intenţiile de a ucide democraţia de dragul dictaturii. Există întotdeauna raţiuni – iar la nevoie se construiesc – pentru care valorile democraţiei pot fi transformate în cenușărese. Ungaria a mizat, ca și alte state, pe cartea naţionalismului. Perioadele de criză atrag suportul popular de partea celui care promite soluţii eficiente, dar și coagulează mulţimile împotriva unui dușman, care, odată localizat, nu mai rămâne decât să fie neutralizat sau, după nevoie, lichidat.

Ideologiile extremiste ale secolului trecut s-au format pe terenul fertil al frământărilor născute de revoluţia industrială, direcţionând frustrările și angoasele populaţiei spre figura unui ţap ispășitor, identificat în minorităţi etnice (mai ales cea evreiască) de către nazism sau, în rândul elitelor, de către comunism. Cele două minute de ură, despre care vorbea Orwell, și-au dovedit eficacitatea propagandistică de-a lungul anilor de exersări.

Cine să fie inamicul în Europa secolului XXI?

Refugiaţii au fost identificaţi cu ușurinţă în acest portret al dușmanului, pe fondul atacurilor teroriste ce au zguduit Europa. Un Raport Amnesty International arată că 10 dintre cele 193 de state ale lumii găzduiesc mai mult de jumătate dintre refugiaţi, deși au un PIB sub 2,5%. Raportul subliniază că problema nu o constituie numărul mare de refugiaţi (0,3% din populaţia lumii), ci dezinteresul naţiunilor bogate de a oferi un cămin celor care fug din calea războiului și a persecuţiei.

Ursula von der Leyen, ministrul german al apărării, pleda în noiembrie 2015 pentru a nu așeza semnul de egalitate între refugiaţi și teroriști, întrucât sute de mii de refugiaţi și-au părăsit ţara tocmai fiindcă erau ţinte ușoare ale unor atacuri similare celor din Paris. Estimarea ministrului german era și că gruparea jihadistă Stat islamic nu se folosește de fluxul de refugiaţi pentru a ajunge în Europa, pentru că rutele anevoioase urmate de aceștia includ riscuri mortale.

De altfel vicecancelarul german Sigmar Gabriel sublinia că nu refugiaţii au stat în spatele atacurilor teroriste din Paris și Bruxelles, îndreptând atenţia spre nevoia de educaţie a imigranţilor, inclusiv a celor care sunt deja cetăţeni europeni, pentru a contracara riscul de ghetoizare.

Oricât de multe argumente s-ar aduce însă, rămâne scăzută sensibilitatea europenilor (și nu numai) faţă de suferinţele unor oameni dezrădăcinaţi din căminul lor de orori greu de prins în cuvinte. La celălalt capăt al spectrului, teama pentru propria securitate a crescut vertiginos, articulându-se în voturi pentru partidele extremiste.

Fiecare epocă are „dușmanul” ei

Istoria are stilul ei de a se replia, așa că teama de refugiaţi și multiplicarea ei prin discursuri politice nu e o noutate absolută. Iar din ambalajul sondajelor și declaraţiilor, atitudinea negativă faţă de străinii care ne-ar putea solicita ajutorul are năravul de a coborî în măsuri politice.

Un sondaj Gallup din 1938 arăta că 65% dintre respondenţii americani indicau că evreii sunt parţial sau integral vinovaţi pentru persecuţia suferită în Europa.

Este bine cunoscută istoria transatlanticului german St. Louis, cu 937 de pasageri la bord, majoritatea evrei care fugeau de teroarea nazistă, care, în iunie 1939, nu a fost primit în portul Miami, fiind nevoit să se întoarcă în Europa. Incidentul, soldat cu moartea unui sfert dintre pasageri în timpul Holocaustului, s-a înscris în linia reticenţei Statelor Unite de a primi evrei refugiaţi, din motive de securitate naţională. Descoperirea unui spion evreu, Herbert Karl Friedrich Bahr, printre alţi refugiaţi sosiţi în vara anului 1942 a constituit momentul schimbării politicilor americane cu privire la imigraţie, pe zgomotul de fond al isteriei opiniei publice. Nici alte ţări europene nu au demonstrat o sensibilitate deosebită faţă de eforturile evreilor de a-și salva viaţa în teritorii mai sigure. Nepăsarea, etichetarea și teama au complotat pentru a abandona milioane de oameni în ucigașa centrifugă nazistă.

Dușmanii prezentului nu mai sunt neapărat evreii, deși antisemitismul a renăscut într-o Europă ce părea să își fi asumat și înţeles greșelile trecutului. Versatilitatea conceptului de dușman trădează gradul de saturaţie al toleranţei în civilizaţia secolului XXI. Despre modul în care frica de celălalt se combină imploziv cu ura faţă de acesta vom vorbi în a doua parte a acestui material, pentru că, deși tragediile în masă ale secolului trecut au avut origini culturale și istorice diferite și s-au derulat în anumite circumstanţe locale, irepetabile, „abilitatea noastră de a-i înjosi, de a-i distruge și de a-i dezumaniza pe semenii noștri”, așa cum spunea scriitoarea Anne Applebaum, „s-a repetat și se va repeta la nesfârșit”.