Democraţia se ponosește de la an la an nu doar în Ungaria, care a fost ţinta unui atac dur în Parlamentul European și despre ale cărei derapaje democratice am vorbit în prima parte a acestui articol, ci și într-o Europă care părea definitiv cucerită de valorile liberalismului.

Chiar dacă par uneori desprinse dintr-un decor artificial, liderii butaforici, discursurile populiste, propaganda deșănţată și dezinhibiţia xenofobă sunt parte integrantă din peisajul european, ameninţând să preia controlul într-o bună zi și să direcţioneze istoria pe un făgaș care nu prevestește nimic bun.

Studii recente arată că, în dinamica votului pentru partidele de extremă, indicatorul principal a fost atitudinea faţă de imigraţie (Ivarsflaten, 2008), urmat de prevalenţa valorilor de tip autoritar (Minkenberg, 2009). Alegerile europarlamentare au oglindit acest trend ascendent al partidelor extremiste și eurosceptice în multe state membre ale Uniunii Europene. În 2014, Frontul Naţional, partidul condus de Marine Le Pen, câștiga un sfert din cele 74 de mandate ale Franţei pentru Parlamentul European, mărind astfel numărul partidelor extremiste și eurosceptice din același parlament, care deţin împreună 84 de mandate din totalul de 751.

Există o legătură directă între euroscepticism și extremism, subliniată de studii, dar populismul extrem de dreapta și cel de stânga au grupuri de referinţă și, în consecinţă, inamici diferiţi. Definirea comunităţii în cheie etnică face ca inamicul principal să fie străinul (din punct de vedere etnic, cultural, religios) în registrul populismului de extremă dreapta, în timp ce populismul cu derapaje de stânga, concentrat pe egalitatea social-economică, identifică inamicul în elitele corupte.

În opinia politologului olandez Cas Mudde, populismul de dreapta adaugă la baza populismului ingredientul naţionalismului, iar cel de stânga vine cu o formă de socialism, ambele fiind rodnice în climatul european actual.

Niciodată n-am urât atât de mult străinii

Un sondaj Tarki realizat în aprilie 2015 a arătat că nivelul atitudinilor xenofobe a ajuns la un nivel foarte ridicat. Un sfert dintre unguri sunt xenofobi, 46% respingând prezenţa oricărui imigrant în Ungaria. Cea mai mare rată de respingere se manifestă împotriva arabilor (94%), urmând la distanţă mică alte categorii indezirabile, printre care și românii. Rezultatul sondajului a dat naștere unui titlu de articol într-un cotidian de dreapta (mandiner.hu): „Niciodată n-am urât atât de mult străinii.” O afirmaţie care ar putea fi preluată și de alte cotidiene, partide și alegători.

Temele xenofobe și ultranaţionaliste au priză la public; de altfel datele din Studiul privind Valorile Europene (1990-2008) demonstrează recrudescenţa valorilor xenofobe la peste 20% din populaţie, cu valori mai ridicate în Europa Centrală și de Est.

Termenul „xenofobie” a fost declarat chiar cuvântul anului 2016 de către dictionary.com, anul trecut fiind marcat de votul pentru Brexit, de alegerea lui Donald Trump la Casa Albă și de criza refugiaţilor sirieni. Definită pe site drept „frica sau ura de străini, oameni din diferite culturi sau necunoscuţi”, xenofobia a fost un subiect recurent al discursului public în 2016.

În Israel, formaţiunea de extremă dreapta Im Tirtzu, care numără printre obiectivele sale și scoaterea în afara legii a „dușmanului” reprezentat de ONG-urile care militează pentru drepturile omului, a apelat la o echipă de experţi în comunicare, printre care și Moshe Klughaft, colaborarea fiind finalizată printr-un clip publicitar controversat, Foreign Agents. Videoclipul folosește mesajul emoţional pentru a induce ideea că lideri ai societăţii civile sunt plătiţi de străini pentru a favoriza terorismul și pentru a destabiliza Israelul. Partea cea mai tristă a istoriei este că jurnaliștii suspectează că Im Tirtzu ar face treburi murdare în care guvernul nu se implică direct, Klughaft fiind și un apropiat al ministrului educaţiei. Cu mai multe sau mai puţine asemănări, această matrice a propagandei împotriva străinilor poate fi regăsită și în alte ţări europene. Sub pretextul ocrotirii intereselor ţării, opoziţia internă faţă de politica guvernului poate fi ușor legată de destabilizatori externi.

Europa de Est cunoaște discursuri moderate sau violente anti-Soros, semnalează The New York Times (și inevitabil anti-ONG-uri cu finanţare din străinătate), accentuate de victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale.

Ungaria a trecut dincolo de afirmaţii, la replici legislative, așa cum este cazul închiderii Universităţii Central-Europene. Pe fondul creșterii crizei politice din Macedonia, premierul Nikola Gruevski duce o campanie de de-sorosizare a ţării. Serbia, Slovacia, Bulgaria și România cunosc și ele aceste preocupări de etichetare a criticilor antiguvern drept instigări și imixtiuni sorosiste în treburile interne ale statului. The New York Times notează că organizaţiile nonguvernamentale au fost tot timpul sub supravegherea incomodă a guvernelor autoritariste, din China până în India, și mai ales în Rusia.

Erdogan a folosit tentativa de puci din iulie 2016 ca pretext pentru valul masiv de epurări care i-a urmat, folosind mișcarea lui Fethullah Gulen ca ţap ispășitor. În efervescenţa pregătirilor pentru referendumul constituţional din 2017, președintele turc le-a lipit cu generozitate etichete de nazism și de fascism cancelarului german și autorităţilor olandeze. Tot așa cum presa subordonată Kremlinului acuză de fascism, după caz, NATO, SUA sau Ucraina.

E un întreg mecanism de producere a urii și a fricii, la nevoie reactivând fantome ale trecutului, care mai bântuie încă imaginarul celor care s-au confruntat cu atrocitatea originalului. Și, de asemenea, procesul contribuie la decredibilizarea opoziţiei, la ignorarea protestelor publice, prin clamarea unor legături între acestea și dușmani din exterior, fără să se resimtă și nevoia sprijinirii cu dovezi a unei asemenea legături.

Democraţiile consolidate din Europa au și ele parte de un reviriment al populismului și xenofobiei. Deputatul olandez de extremă dreapta, Geert Wilders, lider al Partidului Libertăţii, a fost găsit vinovat – la finalul anului trecut – de incitare la discriminare a minorităţii marocane, pe care a etichetat-o drept gunoi.

Incidentul nu i-a îngrijorat pe olandezi, procesul liderului extremist propulsând partidul său în sondaje, semn că o parte semnificativă a electoratului îi împărtășește valorile xenofobe. De altfel Geert Wilders promovează idei anti-islam și anti-Uniunea Europeană, eșecul partidului său în alegerile de anul acesta putând sta sub semnul provizoratului, dacă temele de campanie și derularea viitoare a evenimentelor vor convinge un segment mai important al populaţiei că naţionalismul este drumul spre securitatea și prosperitatea Olandei.

Rezultatele alegerilor olandeze, ca și cele ale prezidenţialelor din Austria, deși au constituit o gură de oxigen pentru Europa, nu reprezintă neapărat o schimbare de direcţie pe termen lung. Poziţia extremistă se consolidează, cu un suport al electoratului care nu a mai cunoscut o asemenea anvergură în istoria postbelică.

Cum am ajuns aici

„Naţionalismul înseamnă o paranoia accentuată. O paranoia colectivă și individuală. Ca paranoia colectivă, cazul lui constă în invidie și teamă, în pierderea conștiinţei individuale; pur și simplu paranoia colectivă este suma formelor de paranoia individuale ajunse la paroxism.” (Danilo Kis, 1973)

Nevoia de securitate, de prosperitate sau de stabilitate reprezintă refrene (uneori pertinente) pe care politicienii le folosesc însă pentru a câștiga sprijin în favoarea unor măsuri ce ar putea constitui în același timp recviemul democraţiei.

Astfel, în Turcia, clasată în lista statelor cu regim hibrid (corupţie, alegeri organizate defectuos, presa și justiţie supravegheate, fragilitatea societăţii civile) de către The Economist Intelligence Unit’s Democracy Index 2015, regimul Erdogan și AKP au promis că reforma constituţională va aduce stabilitate internă și externă, conducând la anihilarea terorismului.

Europarlamentarul Cristian Preda comenta în 2015 faptul că partidele radicale acaparează simpatie prin oferirea de soluţii simple la probleme complexe, cu o evoluţie incertă: închiderea graniţelor, blocarea tuturor migranţilor, renunţarea la moneda euro, soluţii care ar presupune sacrificarea valorilor și pașilor deja parcurși în câteva decenii. Europarlamentarul german Monika Hohlmeier accentua riscul refugierii în naţionalism ori de câte ori Uniunea Europeană trece printr-o criză, de a accentua vulnerabilitatea Uniunii și a fiecărui stat component, pe o scenă internaţională foarte tulbure și în vecinătatea unor regiuni instabile.

Subliniind importanţa celor 70 de ani de pace ulteriori înfiinţării Uniunii Europene, într-o lume cu 40 de conflicte armate și cu un bilanţ de 170.000 de victime pe an, Jean-Claude Juncker, șeful Comisiei Europene, insista în discursul său anual pe nevoia de solidaritate a statelor europene, recunoscând în același timp că niciodată nu s-a remarcat o coeziune atât de slabă, un acord atât de fragil al membrilor UE, repliaţi din ce în ce mai mult asupra problemelor interne și manifestând un interes tot mai scăzut faţă de soarta Uniunii.

Previziunile grupului de analiză geostrategică Stratfor pentru anul 2017 includeau o ascensiune a naţionalismului, cu consecinţe prea puţin îmbucurătoare. Iar Reva Goujon, vicepreședinte al departamentului de Analiză Globală din cadrul Stratfor aprecia că „2017 va fi un an al repercusiunilor grave. Într-o perioadă prelungită de stres economic este alimentat naţionalismul, renaște nativismul, iar gardurile vor reapărea”.

Viitorul prin lentila vocaţiei dezbinării

Vladimir Tismăneanu notează, în cartea sa Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, că democraţia nu este succesorul inevitabil al comunismului și nici xenofobia nu devine marginală de la sine. Pe fondul crizei economice survenite în etapa post-comunistă și pe fondul lipsei de soluţii satisfăcătoare din partea liderilor, membri ai grupurilor afectate de criză și cu nostalgii după trecut s-au reorientat către valori colectiviste, din sfera xenofobiei, resentimentarismului sau exclusivismului, generând impresia alarmantă a unui deja-vu istoric.

Poate că e un truism acela că ferestrele spre democraţie, libertate și toleranţă nu se deschid singure, dar nici nu rămân din inerţie deschise după ce istoria le-a favorizat deschiderea. Dar e unul pe care prezentul ne invită să îl regândim. O politică a gardurilor în locul celei interesate să construiască punţi a fost întotdeauna păguboasă, iar vânătoarea de dușmani, ca parte a soluţionării facile a problemelor complexe cu care ne confruntăm, a transformat în victime milioane de oameni vinovaţi doar de crima de a fi fost așezaţi în tabere adverse prin etnicitate sau culoare religioasă. Ororile trecutului ar putea reveni, a dat glas temerilor, mai mult sau mai puţin vocale, prinţul Charles, vorbind despre populism și discriminare. Dar ele ar putea să fie resuscitate tocmai printr-un viraj neinspirat, care propune iniţierea în mlaștina unor dialecte ale urii. Ziua în care ura ar deveni limba oficială a unui continent ar putea fi ziua în care să ne alăturăm mirării înspăimântate a personajului sorescian: „Ce moarte lungă avem!”