„Le Roi est mort. Vive le Roi!” obișnuiau să proclame francezii începând cu secolul al XV-lea. Era începutul unei tradiţii de validare a continuităţii dinastice, dar și de exprimare a optimismului într-un viitor mai bun. Monarhiile s-au diminuat numeric în Europa, însă speranţele sunt aceleași. Orice schimbare de leadership este una care suscită interes, alimentează optimism și generează noi orizonturi. Nici România nu face excepţie de la așteptările inerente naturii umane.

„Să fie într-un ceas bun!” obișnuiesc românii să își ureze cu ocazia schimbărilor care vizează o latură substanţială a existenţei. Învestirea unui nou președinte are efecte pe multiple planuri, deci nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Cu atât mai mult cu cât, exact la 25 de ani de la căderea comunismului, motivele de satisfacţie sunt minime.

Statul român s-a născut la „răscruce de vânturi”. Istoria zbuciumată pe care românii au trăit-o la intersecţia intereselor marilor puteri i-a determinat de multe ori să apeleze la soluţii salvatoare miraculoase. De aici a derivat preocuparea, susţin istoricii români, pentru căutarea unor oameni providenţiali mai mult decât pentru înfiriparea unor proiecte abstracte. Euforia născută în jurul salvatorilor cu aură mesianică a fost insuficientă adeseori pentru a compensa eșecul rezultat din neîmplinirile de ordin politic. „Cazul românesc nu se deosebește de oricare altul prin esenţa fenomenului, dar ceea ce îl caracterizează este cu siguranţă o intensitate deosebită. De aproape două secole societatea românească se află în criză”, afirmă Lucian Boia în Istorie și mit în conștiinţa naţională.

Au existat însă momente când în jurul unor personalităţi de acest gen s-a conturat și un proiect de ţară. Acesta a fost cazul aducerii lui Carol I. Rigoarea germană și sobrietatea catolică se împleteau într-un profil uman diferit de stilul de viaţă mai contemplativ specific spaţiului mioritic. „A avut un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”, apreciază I.G. Duca, unul dintre prim-miniștrii perioadei interbelice. Lunga sa domnie a favorizat emergenţa mitului. Așa s-a născut ideea salvării sosite pe filieră germană.

Oferta protestantă

Faptul că noul președinte a fost crescut în cultura germană a constituit un element definitoriu de care sunt legate speranţele celor care i-au acordat votul. Apartenenţa sa protestantă a constituit iniţial o notă discordantă, însă este posibil să vedem în final că a fost un atu.

Forţa de schimbare imprimată de protestantism a constituit miza unei ample analize a sociologului Max Weber, în renumita lui Etică protestantă și spiritul capitalismului. Sociologul german a demonstrat că etica și viziunea despre lume specifică protestantismului au influenţat în mod pozitiv dezvoltarea acelor ţări care au implementat în fibra lor naţională principiile protestante. Acest fapt a fost rezultatul interiorizării unor valori religioase și nu doar al exprimării lor într-o manieră ritualică. Aceasta poate fi și una dintre explicaţiile pentru faptul că România este altfel. O recunoaștea și reputatul istoric Neagu Djuvara, atunci când a declarat că „România a rămas în urmă şi fiindcă e ortodoxă”.

Noi standarde pentru români

Discursul rostit de Klaus Iohannis la ceremonia de învestire, dincolo de anumite detalii de ordin politic, a conţinut aspecte care ţin mai mult de abordările speakerilor motivaţionali decât de cele rostite în mod obișnuit de un om politic. Accentul pus pe „abordările pe termen lung”, construirea „cu calm” a unui proiect de ţară, asumarea unor „aşteptări mari care pot duce la rezultate mari” sau lupta cu „inerţia faţă de schimbare” sunt  aspecte care conturează o nouă viziune și un alt stil de abordare a problemelor naţionale.

Se pot întrezări în acestea germenii unei educaţii care pune accent pe etică, morală și rigoare în toate aspectele vieţii. Transferate la nivel public, sunt elemente care pot influenţa progresul societăţii. Din păcate, românii au ratat multe dintre șansele întâlnirii cu istoria. Nu întâmplător, C-tin Rădulescu Motru se întreba de ce românii rămân consecvenţi doar cu neîmplinirile lor. „Să fie oare poporul român ursit să nu se înalţe prin împrumuturi, ci să rămână veșnic la ceea ce a apucat; și tot ce este nou să fie balcanizat?” se întreba președintele Academiei Române din perioada interbelică. 

Acum sunt așteptări mari legate de schimbările pe care noul președinte le poate genera în România. Acest fapt nu se poate realiza decât cu acordul românilor. Sunt realiste așteptările? Sau se prefigurează nașterea unui nou mit al salvatorului exponenţial? Lui Carol i-a fost necesar aproape jumătate de secol pentru a-și pune amprenta asupra tiparelor românești. Câtă răbdare vor avea acum românii? 

Speranţe și riscuri

Schimbările solicită însă participare colectivă. Dacă așteptările se vor reduce doar la aspectul bunăstării, este posibil ca foarte curând populaţia să fie dezamăgită. La fel de important precum nivelul de trai este și stilul de viaţă. În aceasta constă una dintre provocările concrete la care cetăţenii României vor trebui să răspundă, manifestându-și dispoziţia unei schimbări de comportament și atitudine. Ar putea fi șansa unei metanoia colective într-o ţară „rămasă în urmă, paralizată de tradiţii din vremuri străvechi”, așa cum caracteriza România Serge Moscovici.

Deja mandatul prezidenţial a început sub auspiciile schimbării, printre care și prestanţa patriarhului Daniel la ceremonia de învestire, care nu a fost doar surprinzătoare, ci și generatoare de speranţă pentru ceea ce ar trebui să însemne echilibrul religios în România. Comparativ cu situaţia de acum 5 ani (la învestirea președintelui Băsescu, a fost o ceremonie religioasă), patriarhul Daniel s-a rezumat să citească o rugăciune scurtă, simplă, mai mult protocolară, fără niciun conţinut specific confesional. Poate fi considerat un element pe baza căruia relaţia dintre biserică și stat să fie așezate într-un făgaș normal, fără derapajele care au marcat spaţiul public.  

Există, desigur, și riscul ca „mitul Teutonului Sal­va­tor să se miticizeze”, adică, așa cum spunea publicista Lelia Munteanu, să asistăm la o românizare, o balcanizare a noului președinte. Nimic nu ne poate garanta că nu se va întâmpla așa, nici etnia și nici religia sa. Aceasta ar însemna adăugarea unui alt personaj în galeria salvatorilor mitologici. În faţa unor asemenea variante, putem alege să rămânem optimiști, să cădem repede înapoi în cinism și pesimism sau putem alege să lucrăm singuri la de-balcanizarea propriului colţ de Românie.

Foto: Facebook