Când vorbim despre Iisus Christos, vorbim despre un Iisus proiectat de credincioşi identic cu personajul istoric Iisus? Sau Iisus este numai un produs al credinţei creştine? Iar dacă ar fi aşa, ar trebui să-L respingem pe Iisus cel istoric ca pe un mit creat ulterior de către creştini?

În primele secole ale erei creştine, când învierea şi autoritatea lui Iisus nu erau puse la îndoială, nu era chestionată nici istoricitatea Lui. La începutul secolului al V-lea, Augustin a pregătit lucrarea Armonia Evangheliilor pentru a-i proteja pe autorii Evangheliilor de acuzaţiile conform cărora scrierile lor erau „lipsite de orice veridicitate” şi admiţând, în acelaşi timp, că ordinea evenimentelor şi a discursurilor a putut fi reconstruită. Şi totuşi Iisus al credinţei şi Iisus al istoriei erau, practic, unul şi acelaşi.[1]

Aşa-numita „căutare” a lui Iisus cel istoric a început cu Hermann Reimarus (1694-1768). El a propus descoperirea acelui Iisus care a existat înainte ca Biserica să-L comprime într-o dogmă. Reimarus a mers până acolo încât i-a acuzat pe apostoli că au inventat istoriile despre minuni sau înviere pentru a evita reîntoarcerea la plasele lor de pescuit.[2] Lucrarea sa a provocat consternare printre credincioşi şi interes între teologi.

În secolul al XIX-lea, F. J. Baur (1792-1860), folosindu-se de metoda istorico-critică, a ajuns la concluzia că, „pentru istorie, perspectiva pe care o avem asupra învierii este de o importanţă minoră”. Ceea ce contează cu adevărat este că apostolii au crezut că aceasta a avut loc.[3]

Cartea din 1910 a lui Albert Schweitzer, În căutarea lui Iisus cel istoric (The Quest of the Historical Jesus), a fost o critică la adresa acelor teologi care L-au transformat pe Iisus într-un „personaj creat de raţionalism, care şi-a primit viaţa de la liberalism şi căruia teologia modernă i-a dat o mantie istorică”. În acelaşi timp, el a concluzionat că temelia istorică a creştinismului nu mai există şi că, la urma urmei, ceea ce conta cu adevărat nu era „acel Isus aşa cum a fost El cunoscut istoric, ci acel Iisus aşa cum a înviat El spiritual în oameni”.[4]

Cristologia secolului al XX-lea a fost dominată de Rudolf Bultmann (1884-1976). Educat în şcoala liberalismului şi a scepticismului, Bultmann a afirmat că „nu putem şti aproape nimic cu privire la viaţa şi personalitatea lui Iisus, din moment ce sursele creştine primare nu au arătat niciun interes cu privire la ele şi sunt, pe deasupra, fragmentare şi, adesea, cu un caracter de legendă”. Minunile lui Christos au fost „legende”, iar vorbele sale au fost „tipice” şi nu autentice. Biserica a fost aceea care a atribuit semnificaţii morţii lui Iisus, nu El Însuşi.[5]

Mergând pe calea deschisă de Bultmann, a apărut „Jesus Seminar,” un grup de 74 de teologi, majoritatea din universităţi americane. Ei s-au organizat la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 pentru a pregăti o versiune teologică a celor patru Evanghelii canonice şi a Evangheliei după Toma. Au studiat 1.500 de afirmaţii ale lui Iisus şi au decis care dintre ele sunt autentice şi care nu. Verdictul lor a fost că „82% dintre cuvintele lui Iisus din Evanghelii nu au fost, de fapt, spuse de El”. În ceea ce priveşte minunile, poziţia lor a fost similară cu a lui Bultmann: „Christos al crezului şi al dogmei… nu mai poate cere recunoaştere din partea celor care au văzut cerurile prin telescopul lui Galilei.”[6] John Dominic Crossan, cofondator al Seminarului, a afirmat că Iisus „nu a vindecat şi nu ar fi putut vindeca” bolile şi că nimeni nu aduce pe cineva mort înapoi la viaţă.[7] Învierea lui Christos a fost pusă pe seama „transelor şi viziunilor” mai degrabă decât pe realitate. Crossan a mai menţionat şi că toată istoria învierii spune mai multe despre originea autorităţii creştine decât despre originea credinţei creştine.[8] Pentru Marcus Borg, un alt membru al Seminarului, povestea lui Iisus cel istoric se sfârşeşte prin moartea Sa într-o zi de vineri, în anul 30. Oricum, ulterior, El le-a mai apărut urmaşilor Lui „într-o manieră nouă, începând cu duminica Paştelui şi, de atunci încolo, ei L-au simţit ca pe o prezenţă vie”.[9]

„Căutarea lui Iisus cel istoric” s-a bazat, într-o măsură foarte mare, pe raţionalism, naturalism şi abordare critică. Presupoziţia sa – nu există minuni – i-a făcut pe cercetători să ajungă la concluzia că o mare parte din ceea ce este înregistrat în Evanghelii este ficţiune. Cei care cred însă în acurateţea esenţială a Scripturii nu pot accepta rezultatele acestui tip de teologie. De asemenea, ei consemnează numeroasele dovezi ale istoricităţii lui Iisus.

Referiri la Iisus în materiale necreştine

Surse iudaice

Iosif Flavius, general şi istoric evreu (37-100 d.Chr.) face referire clară la Iisus în două pasaje din lucrarea sa Antichităţi iudaice. Prima este tangenţială, atunci când sunt descrise activităţile marelui-preot Ananus, undeva în jurul anului 62: „El [Ananus] a convocat sinedriul judecătorilor şi le-a adus înainte pe fratele lui Iisus – care e numit şi Christos –, al cărui nume era Iacov, şi pe alţii şi, când s-au alcătuit capetele de acuzare împotriva lor drept călcători ai legii, i-a dat să fie ucişi cu pietre.”[10]

Perspectiva necreştină este sugerată de completarea adusă numelui lui Iisus, care „e numit şi” Christos. Din perspectiva creştină, apelativul pentru Iacov era acela de „fratele Domnului”.

În cartea a 18-a a aceloraşi Antichităţi iudaice, Iosif Flavius face referire la Iisus în cunoscuta şi mult dezbătuta „Mărturie Flaviană” (Testimonium Flavianum). (Cartea a 18-a este atestată documentar în numai trei manuscrise greceşti, cel mai vechi datând din secolul al X-lea.) Pasajul nu pare a fi scris de un evreu: „Cam în vremea aceasta era un anume Iisus, un om înţelept, dacă ne este permis să îl numim om; căci era făcător de minuni, un învăţător de la care oamenii primeau adevărul cu plăcere. El a atras la sine mulţi, şi iudei, şi neamuri. El era Christos. Iar când Pilat, la sugestia mai marilor noştri, l-a condamnat la cruce, cei care l-au iubit de la început nu l-au părăsit; şi le-a apărut din nou viu în a treia zi; după cum sfinţii profeţi spuseseră dinainte aceste lucruri şi alte zece mii de lucruri minunate cu privire la el.”[11]

În anul 1971, a fost publicată în Israel o versiune arabă a „Mărturiei Flaviene”. Are diferenţe semnificative faţă de versiunea greacă: „Cam în vremea aceasta era un om pe care îl chema Iisus. Purtarea lui era una bună şi era ştiut ca un om al virtuţii. Şi mulţi dintre evrei şi din alte neamuri au devenit ucenicii săi. Pilat l-a condamnat să fie răstignit şi să moară. Dar cei ce deveniseră ucenicii săi nu şi-au abandonat chemarea la ucenicie. Ei au spus că le-a apărut după trei zile de la răstignire şi că era viu; ca atare, probabil că el era Mesia, despre care profeţii au povestit minuni.”[12]

Diferenţele între cele două afirmaţii sugerează că versiunea greacă include, într-adevăr, adăugiri creştine. Oricum, puţini se îndoiesc de faptul că Iosif Flavius a menţionat răstignirea lui Iisus.

Talmudul iudaic, alcătuit în versiunile sale babiloniană şi palestiniană în secolul al V-lea d.Ch., conţine o cantitate vastă de tradiţie orală transmisă pe linia rabinică. Deşi Iisus este menţionat în câteva pasaje la modul peiorativ, există o frază interesantă: „În ajunul Paştelui, Yeşua a fost spânzurat. Timp de 40 de zile înainte de execuţie, un vestitor a venit şi a strigat „El va fi ucis cu pietre pentru că a practicat vrăjitoria şi l-a amăgit pe Israel în apostazie. Dacă cineva are ceva de spus în favoarea lui, să vină şi să vorbească în apărarea lui. Dar, pentru că nu a fost adus nimic în favoarea lui, a fost spânzurat în ajunul Paştelui.”[13]

În timp ce pasajul confirmă execuţia lui Iisus în ajunul Paştelui, secvenţa cu cele 40 de zile de notificare este străină de Evanghelii. Interesant e că, potrivit tradiţiei iudaice, Iisus avea să fie ucis cu pietre pentru amăgirea lui „Israel în apostazie”. Totuşi a fost „spânzurat”, probabil din ordinele romanilor. În orice caz, Yeşua a fost un personaj istoric care a avut un impact relativ limitat în istoria iudaică.

Surse păgâne

Cea mai timpurie menţiune a lui Iisus în surse păgâne apare într-o scrisoare a lui Mara bar Sarapion, un stoic sirian, trimisă dintr-o temniţă romană către fiul său, pe care-l încuraja să caute înţelepciunea. El îi menţionează pe Socrate, pe Pitagora şi pe „înţeleptul rege” omorât de evrei. Niciunul dintre ei nu era de fapt mort, pentru că fiecare a lăsat o moştenire de înţelepciune. Regele cel înţelept a trăit datorită „noii legi pe care a dat-o”.[14]Deşi numele nu este dat, puţini se îndoiesc că Mara s-a referit la Iisus.

Când Pliniu a devenit guvernator al Bitiniei şi Pontului, la începutul secolului al II-lea, el a cerut în scris o călăuzire dinspre Roma. Între problemele ridicate a fost şi modul în care să îi abordeze pe creştini. Scrisoarea sa Îl menţionează pe Christus de două ori. El le-a permis tuturor celor acuzaţi că ar fi creştini să respingă acuzaţiile prin oferirea de tămâie zeilor şi împăratului, şi prin hulirea lui Christus. Pliniu a descris închinarea creştină ca având loc înainte de răsărit, în aceasta fiind inclusă recitarea „pe rând a unor cuvinte către Christus ca unui zeu.” Chiar dacă această scrisoare, alcătuită în anul 112 d.Ch. nu aduce prea multă informaţie cu privire la credinţele şi practicile creştine, sprijină ideea existenţei unor creştini a căror credinţă era în Christos.

Istoricul roman Tacit (55-117 d.Ch.) a scris treizeci de cărţi despre evenimentele ce au avut loc între anii 14 şi 96 d.Ch. Din păcate, între cele ce lipsesc se numără şi cele despre perioada anilor 29-32. Totuşi descrierea unui mare incendiu din Roma (64 d.Ch.), pentru care Nero i-a învinovăţit pe creştini, conţine şi o referire la creştini şi la Christos: „Ca atare, pentru a scăpa de rumoare, Nero a aruncat vina şi a îndreptat cele mai aspre torturi asupra unei clase de oameni dispreţuiţi pentru urâciunile lor, numiţi de populaţie creştini. Christus, de la care vine numele lor, a suferit pedeapsa capitală în timpul domniei lui Tiberiu prin mâna unuia dintre procuratorii noştri, Pilat din Pont.”[15]

Tacitus merge până acolo încât numeşte creştinismul o „superstiţie ce aduce tulburări”, care izbucnise în Iudeea şi, apoi, în Roma. Tonul său exclude posibilitatea unei interpolări creştine. Pentru Tacitus, Iisus a fost un personaj istoric.

Lucian de Samosata, un scriitor satiric din secolul al II-lea, îi dispreţuia pe creştini şi pe fondatorul lor: „Creştinii, după cum ştiţi, se închină unui om până în ziua de azi – personajul distinct care a introdus noile lor ritualuri şi care a fost răstignit pentru asta”. Mai mult, „se închină eroului răstignit şi trăiesc după legile lui.”[16]

Această scurtă trecere în revistă arată că autorii necreştini din primele secole, evrei sau păgâni, l-au văzut pe Iisus ca personaj istoric. Nu au crezut în El, dar au admis faptul că El a trăit şi că a iniţiat o mişcare religioasă.

Autenticitatea surselor biblice

Deşi admit faptul că scriu din perspectiva creştină, am o serie de motive pentru care consider sursele biblice ca fiind mărturii demne de încredere cu privire la istoricitatea lui Iisus.

Proximitatea Noului Testament faţă de evenimentele descrise

Doar puţine contestaţii se mai aduc ideii conform căreia întreg Noul Testament a fost scris până la finalul primului secol. Tradiţiile timpurii îi atestă pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan ca autorii Evangheliilor. Matei şi Ioan au fost ucenicii lui Iisus. Marcu şi Luca au fost imediat în linia a doua. Papias din Hierapolis (din secolul al II-lea) a scris că Marcu a fost „tălmaciul lui Petru”, care a scris istoria vieţii lui Iisus spusă de Petru, nu neapărat în ordinea evenimentelor, dar cu cea mai mare acurateţe posibilă.[17] Cam la anul 185 d.Ch., Irineu a scris că Luca, tovarăşul de apostolat al lui Pavel, a scris o Evanghelie care a oferit detalii ale vieţii lui Iisus ce nu apar în celelalte trei Evanghelii.[18] În ceea ce priveşte Epistolele, acestea iau de la sine înţeles că viaţa, moartea şi învierea lui Iisus au fost evenimente istorice. Pavel chiar menţionează martori ai acestor evenimente din viaţa lui Iisus (1 Corinteni 15:5-8).

Referinţele la date istorice şi conducători din Evanghelia după Luca, deşi nu sunt lipsite de dificultăţi în interpretare, oferă dovezi cu privire la proximitatea autorului faţă de evenimente. Stilul greco-roman, folosit de Luca în capitolul 3, versetele 1-3, indică intenţia evidentă a autorului de a arăta istoricitatea Evangheliei sale.

Autorii creştini au scris despre Iisus la timp scurt de la desfăşurarea evenimentelor. Prin contrast, biografia lui Alexandru cel Mare a lui Plutarh, considerată demnă de încredere de către istorici, a fost scrisă la mai mult de patru secole de la moartea eroului.

Dovezile din manuscrise

Papirusul John Ryland sau P52, descoperit în Egipt, conţine un fragment din Ioan 18. Este datat în prima parte a celui de-al II-lea secol, confirmând astfel că alcătuirea Evangheliei era un fapt la finalul primului secol. Papirusul Bodmer II sau P66, datând din secolul al II-lea, păstrează fragmente mari din Evanghelia după Ioan, în format de carte. Alte papirusuri din a doua jumătate a secolului al II-lea sau de la începutul secolului al III-lea adaugă dovezi cu privire la existenţa Evangheliilor, aşa cum le ştim azi, încă de la o dată timpurie.[19]

După descoperirea Papirusului Chester Beatty, în 1930, Sir Frederic Kenyon a putut să scrie: „Rezultatul concret al acestei descoperiri… este, de fapt, acela că reduce atât de mult prăpastia între manuscrisele timpurii şi datările tradiţionale ale cărţilor Noului Testament, încât distanţa dintre ele devine neglijabilă în orice discuţie cu privire la autenticitatea lor. Nicio altă carte a Antichităţii nu deţine o astfel de mărturie timpurie şi deplină pentru textul ei, şi niciun teolog obiectiv nu va nega faptul că textul ajuns până la noi este în cea mai mare măsură autentic.”[20]

Nicio altă scriere a Antichităţii nu are manuscrise care se apropie atât de mult de data scrierii iniţiale a lucrării. Spre exemplu, cel mai vechi şi, de fapt, singurul manuscris existent al lucrării în şase volume Anale, de Tacit, scrisă în prima parte a secolului al II-lea, datează din anul 1100 d.Ch. Cel mai vechi manuscris al Iliadei lui Homer datează de la 400 de ani de la momentul scrierii originalului. Cel mai timpuriu manuscris al Războaielor Galice de Iulius Cezar, a fost copiat la anul 900 d.Ch., la aproape o mie de ani după redactarea originalului.

Arheologie

Chiar dacă descoperirile arheologice, cu posibila excepţia a osuarului lui Iacov, mediatizat în anul 2002,[21] nu fac referire directă la Iisus, ele susţin relatările Evangheliilor. Construcţii precum sinagoga din Capernaum[22] sau Scăldătoarea din Betesda, de la Ierusalim,[23] au fost excavate şi identificate. Monede menţionate în Evanghelii au fost descoperite şi studiate. Osemintele lui Yehohanan, găsite într-un osuar la Ierusalim, arată urmele răstignirii; un piron de 15 cm încă stă înfipt în încheietura mâinii.[24] Arheologia a arătat că Pilat din Pont a fost procurator roman în timpul lui Christos. Mai mult, monede datate între 29 şi 31 d.Ch. poartă numele său, alături de alte simboluri religioase romane, venind în susţinerea ideii că procuratorul îi ura pe evrei.[25]

Efectele şi roadele Evangheliilor

Data naşterii lui Christos este nesigură, şi totuşi a împărţit istoria în două: înainte şi după Christos. Dacă nu ar fi fost temeiuri istorice pentru viaţa lui Iisus, cu greu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva.

Urmaşii lui Iisus au fost nişte oameni transformaţi: Petru, un trădător laş, a devenit un apostol zelos; Ioan, ucenicul iubit a scris cu deplină siguranţă: „Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut, mărturia lui este adevărată” (Ioan 19:35). După secole de la evenimente, martirii şi-au dat viaţa pentru convingerile lor.

Biserica, în ciuda tuturor imperfecţiunilor ei, şi-a bazat proclamarea şi slujirea pe realitatea istorică a lui Iisus. Iisus al credinţei vine din Iisus cel istoric, fără de care credinţa nu ar fi fost decât un pic mai mult decât o visare cu ochii deschişi.