Partea VII – Adventismul după marea deziluzie

La capătul unui periplu care a urmărit modul în care credinţa şi speranţa celei de a doua veniri a lui Iisus s-au manifestat în istoria bimilenară a creştinismului, ultima parte a dosarului „Revenirea” prezintă secvenţele finale care leagă această istorie de prezent: mişcarea millerită şi adventismul.

Într-o ediţie specială a revistei Semnele timpului[1], am descris pe larg marea trezire religioasă milenaristă interconfesională iniţiată de William Miller. După numele promotorului ei, este adesea numită mişcarea millerită, iar după mesajul ei esenţial a fost numită mişcarea celui de-al doilea advent (sau adventistă). Milleriţii înşişi s-au referit la această mişcare ca fiind „strigarea de la miezul nopţii”, o aluzie la parabola celor zece fecioare, prin care Iisus a ilustrat pregătirea credincioşilor pentru venirea Sa (Matei 25:6).

O mare trezire religioasă

Părintele William Miller”, un fermier american autodidact, liber-cugetător, devenit ofiţer şi mare maestru mason, s-a convertit la creştinism părăsind armata şi loja şi îmbrăţişând credinţa baptistă. Mai mult, Miller a descoperit în studiul Bibliei un adevărat „ospăţ al raţiunii”, o armonie de ansamblu şi un acord între profeţie şi istorie, care i-au dat curaj să exploreze mai profund cărţile Daniel şi Apocalipsa. În mod special, studiile sale biblice s-au concentrat asupra textului din Daniel 8:14 („Până la două mii şi trei sute de zile, apoi sfântul locaş va fi curăţit”).

Miller a ajuns la concluzia, asemănătoare cu a celorlalţi milenarişti contemporani, că această perioadă codificată se încheie undeva în anii 1843-1844, când Christos va veni a doua oară. Dar, spre deosebire de majoritatea acelor învăţaţi, Miller a înţeles din Scriptură că venirea lui Iisus, care introduce mileniul, nu va fi o nouă şansă de pocăinţă, ci pământul cu toţi cei nepocăiţi va fi complet curăţit prin foc înainte de a se întemeia împărăţia dreptăţii (2 Petru 3:10-12); că, la venirea „Mirelui”, uşa pocăinţei se va închide pentru totdeauna (Matei 25:10; Luca 13:25; Geneza 7:16; Apocalipsa 15:8; 22:11; Evrei 3:13).

Mesajul lui Miller a electrizat zonele rurale din estul Americii, între anii 1831 şi 1840. Miller primise licenţă de predicator baptist, dar lucrarea lui s-a dezvoltat ca o mişcare interconfesională în mai toate bisericile americane. Între anii 1840 şi 1844, mişcarea millerită a devenit foarte puternică, atrăgând o serie de lideri, predicatori de diferite confesiuni şi liberi-cugetători convertiţi. Cu mari sacrificii personale şi comunitare, mesajul adventist a fost publicat prin predicare, activitate laică, broşuri şi reviste etc., intrând şi în alte ţări de limbă engleză. După ce ultima predică a fost rostită şi ultimul „nebun” s-a pocăit, în locul gloriei aşteptate a venit, în mod repetat, Marea Deziluzie (22 martie şi 22 octombrie 1844), cu toate pierderile social-economice şi spirituale. Anul 1844 a rămas ca unul de cotitură în istoria bisericii şi a lumii.

Dinamica teologică a adventismului după 1844

În urma Marii Deziluzii repetate din anul 1844, mişcarea adventistă a suferit schimbări dramatice. O mare parte dintre credincioşi s-au întors în bisericile de origine ori în lumea seculară. Cei care încă au rămas fideli speranţei adventiste, adânc frustraţi şi blamaţi de lume, au intrat într-o perioadă marcată de dezorientări şi divizare, dar şi de mari eforturi pentru unitate şi reorientare.

Mai mult decât Marea Deziluzie, nefericirea acelei perioade a fost divizarea, pe criterii doctrinare şi organizatorice. Mai întâi, în 1845, adventiştii s-au constituit într-o Asociaţie Milenială Americană, sub conducerea lui Joshua Himes (1805-1895), primul editor al revistei Signs of the Times. Dar acest efort pentru unitate nu s-a păstrat. Spiritul de independenţă (specific american), noile tentative teologice şi lipsa unei strategii generale organizate pentru rugăciune şi studiu biblic au produs câteva confesiuni separate, care pot fi grupate ca două curente principale („de ziua întâi” şi „de ziua a şaptea”), fiecare cuprinzând mai multe confesiuni.

Motivele de divizare doctrinară între adventişti, după 1844, au fost următoarele:

1. Revizuirea tradiţiei duminicale

O minoritate a ales sabatul biblic (sâmbăta) al zilei a şaptea (descris în Geneza 2:2; Exodul 20:10; Luca 23:56; Faptele apostolilor 16:13), încă din primăvara anului 1844, sub influenţa unei doamne baptiste de ziua a şaptea (Rachel Oakes-Preston) şi a unor pastori milleriţi care au confirmat identitatea creştină a sabatului (Robert Wheeler, Thomas Preble, Joseph Bates etc.). Majoritatea adventiştilor însă au apărat şi conservat tradiţia duminicală.

2. Nemurirea sufletului şi chinurile veşnice

O parte dintre adventişti a acceptat ca biblică doctrina condiţionalistă (care neagă nemurirea inerentă a sufletului şi starea conştientă a morţilor conform cu textele biblice din 1 Timotei 6:16; Eclesiastul 9:5), afirmând nemurirea doar prin înviere, potrivit Scripturii şi crezului creştin. Ca urmare, aceştia au respins şi tradiţia chinurilor veşnice ale iadului, înlocuind-o cu viziunea biblică anihilaţionistă (distrugerea definitivă a celor pierduţi prezentată în Maleahi 4:1; Obadia 1:16; Apocalipsa 20:9,14, nu torturarea lor veşnică, nici recuperarea lor finală).

Această teologie a fost introdusă printre adventişti încă din anii 1843-1844 de către liderul adventist George Storrs, împrumutând-o din scrierile baptistului Henry Grew (1837). Storrs a influenţat mai multe grupuri adventiste, dar cei mai mulţi s-a opus acestei învăţături. Începând cu apariţia spiritismului american în anii 1847-48, majoritatea adventistă, ca şi restul lumii evanghelice, a privit spiritismul ca pe un argument în favoarea nemuririi sufletului şi a supravieţuirii spiritelor morţilor.

3. Revizuirea dogmei Trinităţii

Scrierile lui Grew şi Storrs precum şi liderii proveniţi din biserici netrinitare au introdus printre adventişti negarea doctrinei istorice a Trinităţii (Matei 28:19; Faptele apostolilor 5:4; 2 Corinteni 13:14; 1 Ioan 5:20) – o idee de sorginte raţionalist-unitariană. Obiecţiile antitrinitare sunt complexe, dar un rol major l-a jucat anticatolicismul contemporan. Majoritatea adventistă a conservat însă dogma Trinităţii, iar unii antitrinitari adventişti au revenit la trinitarism în generaţiile următoare.

4. Revizuirea interpretărilor millerite (Daniel 8:14)

Majoritatea adventistă (în frunte cu Miller, Himes etc.) a renunţat complet la calculele apocaliptice ale lui Miller, inclusiv la argumentul din Daniel 8:14. Cei care făceau parte din această majoritate au recunoscut că au greşit, dar nu au ajuns la un acord în ce consta greşeala. Miller a rămas la credinţa că a doua venire este iminentă şi că poate avea loc în orice zi. Alţii au revizuit calculele: Jonathan Cummings a stabilit că Parusía va avea loc în 1854, iar Jonas Wendell a anunţat-o pentru anul 1868 sau 1874. Alţii au susţinut că încheierea celor 2.300 de zile-ani în 1844 era corectă şi că Iisus venise, dar nu în mod vizibil, ci în mod secret.

O altă reinterpretare, împărtăşită cu precădere de adventiştii sabatişti, a fost aceea că, în timp ce calculul millerit pentru Daniel 8:14 era corect, evenimentul prezis („curăţirea”, sau „îndreptăţirea” sanctuarului) fusese incorect aplicat ca dată a venirii lui Iisus, deoarece sfântul locaş din Daniel 8 este Sanctuarul ceresc, nu biserica, lumea sau Ierusalimul pământesc. Printre primii care au introdus noua înţelegere a acestui text a fost predicatorul metodist Josiah Litch, care publicase încă din 1841 că înainte de venirea lui Iisus şi primirea dreptelor sentinţe trebuie să aibă loc o judecată divină ca proces (conform cu 1 Petru 4:17; Romani 14:10; Apocalipsa 22:12), iar în 1842 publicase că sfântul locaş din Daniel 8 este locuinţa cerească a lui Dumnezeu (Exodul 15:17; Psalmii 78:54 etc.), sau „cerul însuşi”, Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22-23), faţă de care sanctuarul mozaic era doar o reprezentare (Evrei 8:1-2; 9:23-28).

Pe 30 decembrie 1844, editorul Enoch Jacobs publica, fără să o contrazică, opinia unor adventişti care susţineau că, în 1844, Christos a inaugurat judecata lumii, începând cu credincioşii.

După 23 octombrie 1844, liderul millerit Hiram Edson a început să propage ideea că Iisus nu a ieşit din Locul Preasfânt al Sanctuarului ceresc pentru a veni pe pământ, aşa cum aşteptaseră milleriţii, ci a intrat în Locul Preasfânt pentru a primi împărăţia de la Tatăl.

În aprilie 1845, O. R. L. Crozier, un tânăr predicator millerit, scria că în 1844 începuse adevărata „Zi a Ispăşirii” (curăţirea Sanctuarului). Studiul biblic făcut de Crozier împreună cu Edson şi cu doctorul Franklin Hahn (publicat în 1846 şi apoi revizuit în 1847)[2] şi, de asemenea, interpretările menţionate cu privire la judecata divină premilenială au devenit o doctrină distinctivă a adventiştilor sabatişti.

Între anii 1848 şi 1850, aceştia au ţinut douăzeci şi două de conferinţe biblice, în care s-au clarificat doctrinele lor distinctive.

5. Standarde de comportament creştin

O parte dintre adventişti au început să promoveze în biserică şi în societate idei pe care le împărtăşeau cu alţi reformatori sociali şi sanitari. În special adventiştii sabatişti au exclus din viaţa lor uzul alimentar al alcoolului, tabagismul, sclavagismul şi o serie de distracţii seculare, cum ar fi jocurile de noroc, spectacolele lumeşti, o anumită literatură, muzica vulgară şi alte comportamente asociate (dansul senzual etc.).

Un pionier al acestui curent a fost predicatorul millerit Joseph Bates, fost căpitan de vapor. Pastorul Stephen Haskell (1858) a introdus abandonarea cărnii de porc (conform cu Leviticul 11:7, 44-45; 1 Petru 1:14-16), iar scriitoarea Ellen White (1863) a promovat vegetarianismul, remediile naturale, formarea unui stil de viaţă sănătos şi întemeierea de sanatorii. O parte dintre aceste valori erau împărtăşite de toţi adventiştii, ba chiar şi de alţi credincioşi americani. Dar aceste preocupări au fost neglijate sau respinse de adventiştii „de ziua întâi”.

6. Atitudinea faţă de darul profeţiei

Liderii adventişti, în frunte cu William Miller se exprimaseră din principiu împotriva oricăror manifestări cu pretenţie carismatică, astfel că mişcarea, deşi entuziastă şi gata de orice sacrificiu, fusese foarte cuminte, în comparaţie cu alte treziri americane. Dincolo de controlul omenesc însă au avut loc manifestări, atât pozitive, cât şi negative, care au tins să polarizeze comunitatea adventistă.

În 1842, William Ellis Foy (1818-1893), un tânăr pastor baptist de culoare şi pentru scurt timp predicator millerit, primise viziuni cereşti cu privire la pregătirea pentru venirea lui Christos, pe care le-a predicat timp de câţiva ani, apoi le-a publicat în 1845.[3] Hazen Foss, un millerit de aceeaşi vârstă cu Foy, a primit viziuni profetice după marea deziluzie din 22 octombrie 1844, dar a refuzat să le publice în vreun fel. În cele din urmă, Foss a devenit un secular.

Imediat după Foss, a avut revelaţii divine Ellen Harmon, o adolescentă adventistă din Portland, Maine (1844). Pentru început, ea şi-a folosit acest dar predicând în diverse comunităţi millerite, pentru încurajarea credincioşilor şi combaterea manifestărilor de fanatism şi de isterie colectivă. După căsătoria cu pastorul adventist James White, Ellen White a scris scrisori particulare, a publicat foarte multe articole şi cărţi, devenind cel mai cunoscut scriitor al adventiştilor sabatişti, personalitate care a influenţat puternic istoria adventistă, dincolo de moartea scriitoarei în 1915.

Majoritatea adventistă respingea din principiu autenticitatea şi autoritatea darului profetic, pe motiv că, odată cu încheierea canonului biblic, nu mai putea avea loc nicio revelaţie divină. Acesta este motivul probabil pentru care atât Foy, cât şi Harmon au fost foarte reticenţi la început în a-şi dezvălui experienţele, iar Foss nu le-a publicat niciodată. Ellen Harmon-White a avut experienţe supranaturale şi descoperiri timp de decenii, precum şi o mare popularitate. Dar dacă în grupul sabatiştilor a fost acceptată mai uşor şi adesea consultată, restul adventiştilor fie au rămas reticenţi, fie s-au opus permanent.

7. Locul iudaismului în planul lui Dumnezeu

Spre deosebire de mulţi predicatori milenarişti contemporani, care aşteptau la sfârşitul celor 2.300 zile-ani restaurarea teocraţiei iudaice, Miller şi alţi pionieri adventişti au respins acest concept.

Majoritatea adventistă fie interpreta spiritual profeţiile Vechiului Testament, fie le înţelegea ca fiind literale, dar condiţionate (conform cu Ieremia 18:7-10), înţelegând că, prin Christos, legământul nou este universal, aplicat bisericii formate din orice neam. După 1844 însă, interpretările profetice care implicau restaurarea iudeilor au fost popularizate printre adventişti. Editorul adventist Joseph Marsh (1851) a promovat teologia „veacului viitor”, susţinând restaurarea lui Israel şi o împărăţie milenială pe pământ.

Un alt aspect al atitudinii faţă de iudaism a fost locul Legii mozaice şi al Vechiului Testament, ca autoritate morală pentru creştini (Matei 5:17; Faptele apostolilor 24:14). Sabatiştii au respins dispensaţionalismul şi au luat ca obligatorii toate acele porunci şi instrucţiuni ale Legii, care nu au fost desfiinţate prin Christos şi prin apostoli, cum ar fi sabatul zilei a şaptea şi interdicţiile alimentare din Leviticul 11, dezavuând în acelaşi timp obligativitatea calendarului şi a riturilor iudaice (Galateni 4:10; Coloseni 2:16). Alţi adventişti au considerat neimportante cerinţele Legii, dar au promovat restaurarea politico-religioasă a teocraţiei israelite în legătură cu a doua venire a lui Mesía.

Confesiunile adventiste duminicale (de ziua întâi)

Acestea au constituit, pentru început, majoritatea covârşitoare a adventiştilor. Pe parcurs însă numărul membrilor lor a intrat în declin, până la dispariţie în cazul unora dintre ele. În mod oficial, ei sunt cunoscuţi sub următoarele nume: Biserica Advent-Creştină (exclusiv în SUA, circa 60.000 de membri), Studenţii Bibliei (fondaţi de C.T. Russel în 1881, care se separase de advent-creştini),[4] Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică (sub 10.000 de membri, exclusiv în SUA), Asociaţia Milenială Americană (Biserica Adventistă Evanghelică – dispărută complet până în 1916).

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (AZȘ) este cea mai numeroasă confesiune adventistă, cu peste 18.000.000 membri prezenţi în 202 ţări, una dintre cele mai dinamice confesiuni protestante ale momentului. A fost fondată oficial în 1863, din comunităţile de adventişti sabatişti care s-au dezvoltat după 1844. Principalii pionieri fondatori au fost Joseph Bates, James S. White, Ellen G. White, John N. Andrews şi Uriah Smith. Doctrinele distinctive cuprind: a doua venire a lui Iisus în curând, nedatată, universal vizibilă, glorioasă şi catastrofală, după timpul strâmtorării; sabatul zilei a şaptea ca poruncă valabilă pentru toată lumea şi ca test escatologic universal; credinţa în judecata premilenială a credincioşilor (inaugurată în 1844) şi în închiderea uşii harului înainte de venirea lui Iisus; misiunea bisericii este ultima avertizare a lumii, profetizată în Apocalipsa 14:6-12; nemurirea numai prin înviere; pedeapsa finală şi anihilarea celor pierduţi, nu tortura iadului veşnic; acceptarea principiului sfinţeniei trupului şi a sănătăţii; organizaţie reprezentativă; susţinerea corpului pastoral prin sistemul biblic al dăruirii sistematice de zeciuieli şi daruri.

Deşi Ellen White nu a fost un lider oficial al bisericii, se recunoaşte că progresul adventiştilor de ziua a şaptea este datorat în mare parte sfaturilor şi scrierilor ei, pe care ei le consideră în mod oficial ca fiind inspirate de Dumnezeu şi importante pentru biserică şi pentru credincios, dar cu autoritate subordonată Bibliei. Pentru început, adventiştii de ziua a şaptea au fost în general netrinitari (semiarieni), fără a face din aceasta un punct distinctiv, dar între 1888 şi 1930 au adoptat definitiv trinitarismul, accentuând dumnezeirea deplină a lui Christos şi a Sfântului Duh. Diverse doctrine specifice actuale au fost dezvoltate şi adoptate treptat. Este specific mărturisirii de credinţă oficiale adventiste de ziua a şaptea că singurul crez al bisericii este Biblia. Adventiştii de ziua a şaptea apără învăţătura biblică despre Facerea lumii (Geneza 1:1-2:3), acceptând filosofia istoriei biblice şi adevărul ei istoric, spiritual şi doctrinar ca autoritate supremă în credinţă. Biserica promovează, în acest scop, cercetarea teologică şi ştiinţifică prin instituţii consacrate.

Biserica Adventistă a dezvoltat un sistem de învăţământ propriu, cu peste 48 de universităţi, 72 de colegii şi seminare, peste 100 şcoli generale şi licee şi zeci de alte instituţii la nivel mondial. Adventiştii au o reţea proprie de radio-TV, edituri şi librării. Dezvoltă acţiuni sociale şi misionare creative, de la organizaţii de copii şi tineret până la campanii pentru sănătate, instituţii sanitare, instituţii caritabile etc.

Deoarece ei sunt principala ramură millerită, denumirea de adventist se aplică astăzi, de obicei, adventiştilor de ziua a şaptea.

Alte biserici adventiste sabatiste. Pe lângă adventiştii de ziua a şaptea mai există alte câteva bisericii adventiste sabatiste, precum Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea (cu 140.000 de membri în peste 20 de ţări), Biserica Mondială a lui Dumnezeu, care reprezintă o altă mişcare schismatică provenită din cea anterioară, marcată de dese schisme ulterioare. Din anul 2009, grupul principal, cu puţin peste 100.000 de credincioşi, şi-a luat numele de Comuniunea Internaţională a Harului. O a treia biserică separată de corpul adventiştilor se numeşte Adventiştii de Ziua a Şaptea – Mişcarea de Reformaţiune (A.Z.Ş.M.R.), cu mai puţin de 50.000 de membri la nivel mondial. În fine, Biserica Adventistă a Făgăduinţei – o mişcare cu un caracter penticostal (accentuând glosolalia, profetismul, vindecarea miraculoasă etc.) fondată în 1932, prin separare de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Are aproape 200.000 de membri, în special pe continentele americane şi în Africa.

Încheiere

Aceste informaţii despre adventismul de după 1844, atât în ce priveşte principalele teme teologice, cât şi organizaţiile sunt doar scheletul unei istorii. Adevărata viaţă s-a manifestat mai degrabă în expansiunea continuă a Bisericii Adventiste pe toate continentele şi în toate ţările, în povestea oamenilor care au slujit-o, adesea cu preţul vieţii.

Apariţia şi progresul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, după Marea Deziluzie din 1844, este o adevărată creaţie din haos şi din nimic. În timp ce majoritatea adventistă, care nu a acceptat principiile de credinţă specifice astăzi adventiştilor, s-a dezintegrat în mai multe grupuri, dispărând treptat, o minoritate de numai câteva zeci de credincioşi, săraci şi nepopulari, aparent fără viitor, au devenit în 1863, când s-a organizat oficial biserica, 3.500 de membri în 125 de comunităţi locale, iar peste câţiva ani au intrat în Europa şi, spre sfârşitul secolului, pe toate continentele.

Biserica Adventistă s-a născut în furtună, a câştigat notorietate prin doctrinele ei distinctive, prin ostilitatea grupurilor adventiste „de ziua întâi”, dar mai ales prin viaţa creştină specifică a laicilor adventişti, prin misionarismul susţinut cu sacrificii şi prin tot ceea ce lumea şi bisericile acesteia au făcut în favoarea sau împotriva ei.

Istoria Bisericii Adventiste încoronează istoria bisericii universale într-un mod unic, ca ultima invitaţie a lui Dumnezeu adresată unei lumi pierdute, în timp ce Judecata favorabilă celor credincioşi se desfăşoară în cer. Adventiştii nu se consideră singurii credincioşi iubiţi de Dumnezeu. Dar, în timp ce poporul lui Dumnezeu este mult mai mare decât comunitatea adventistă, adventiștii cred că rolul lor este acela al profetului Ilie în beneficiul poporului rătăcit de la Scriptură şi lovit de necazuri. De aceea, dincolo de orice obiecţii, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea caută să-și îndeplinească rolul de ambasadă a Împărăţiei lui Dumnezeu, pregătind lumea pentru iminenta venire a Mântuitorului.

Footnotes
[1]„În decembrie 2011, în ediţia specială intitulată 50 de momente prin care creştinismul a schimbat istoria lumii.”
[2]„«The Sanctuary», The Day-Star Extra, 7 februarie 1846”.
[3]„J. şi C.H. Pearson, The Christian Experience Of William E. Foy Together With The Two Visions He Received In The Months Of Jan. And Feb. 1842, Portland: Maine, 1845”.
[4]„Organizaţia lor principală se numeşte astăzi Martorii lui Iehova, cu circa 7.000.000 de membri la nivel mondial. De obicei, Martorii lui Iehova nu apreciază originea lor adventist-millerită.”

„În decembrie 2011, în ediţia specială intitulată 50 de momente prin care creştinismul a schimbat istoria lumii.”
„«The Sanctuary», The Day-Star Extra, 7 februarie 1846”.
„J. şi C.H. Pearson, The Christian Experience Of William E. Foy Together With The Two Visions He Received In The Months Of Jan. And Feb. 1842, Portland: Maine, 1845”.
„Organizaţia lor principală se numeşte astăzi Martorii lui Iehova, cu circa 7.000.000 de membri la nivel mondial. De obicei, Martorii lui Iehova nu apreciază originea lor adventist-millerită.”