Alegerea noului papă, în contextul de criză prin care trece Biserica Catolică, a devenit un simbol al reînnoirii și reformei.
Primul papă Francisc
Se știe că, după cutuma catolică, fiecare nou papă desemnat are libertatea de a-și alege un nume. Gestul are și semnificaţia unei declaraţii de misiune, pentru că nou alesul papă sugerează astfel că dorește să preia din calităţile (celui) celor care au mai purtat numele în trecut.
În perioada de dinaintea convocării conclavului, un subiect dezbătut pe diverse site-uri catolice era nu doar identitatea noului papă, ci și numele pe care și l-ar putea alege. Mulţi catolici ar fi preferat Grigore – ca o evocare a figurii impunătorului papă Grigore cel Mare (finalul secolului VI), simbolul unui catolicism puternic. Dar printre numele vehiculate era și cel de Francisc – o trimitere directă la Francisc de Assisi (circa 1181 – 1226), care este cunoscut pentru o viziune în care a auzit vocea lui Dumnezeu într-o capelă părăsită: „Francisc, rezidește biserica Mea“. Prin alegerea acestui nume, noul papă probabil că se dorește un reconstructor al unei biserici zguduite de scandaluri, cu o imagine publică foarte afectată.
Provocarea este uriașă pentru Jorge Bergoglio, actualul papă Francisc, dar, din ce s-a văzut până acum, sunt indicii că s-ar descurca de minune în această nouă postură.
Dincolo de interpretările observatorilor, Bergoglio a dat el însuși o explicaţie pentru numele pe care și l-a ales. Imediat după votul final al conclavului, cu ocazia cinei festive la care a participat alături de cardinali, noul papă a afirmat că a luat numele de Francisc în onoarea sf. Francisc de Assisi, nu a sf. Francisc Xavier (1506-1552), co-fondator al ordinului iezuit. Ulterior, într-o audienţă acordată reprezentanţilor presei[1], papa a povestit că, la lucrările conclavului, imediat după votul decisiv în favoarea sa, cardinalul Cláudio Hummes (fost episcop de Sao Paulo) l-a îmbrăţișat și i-a spus: „Nu uita de săraci!“ Replica a avut impact asupra sa și gândul i-a zburat la Francisc de Assisi, întemeietorul ordinului franciscan, care a avut o misiune orientată către cei săraci și defavorizaţi. Așa începe istoria unui papă care vrea o biserică săracă pentru săraci. Dar ce înseamnă sau cum va realiza acest deziderat, rămâne de văzut.
Primul papă iezuit
Un alt aspect care a atras atenţia este că noul papă aparţine ordinului iezuit. Este vorba de primul papă iezuit din toată istoria catolicismului. Acest amănunt ar putea avea, de asemenea, o conotaţie extrem de puternică de reînnoire.
Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenţi ai Universităţii din Paris, în frunte cu Ignaţiu de Loyola, un fost om de arme. Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea. Ordinul iezuit a fost unul extrem de controversat[2] deoarece, pe lângă cele trei voturi călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiţii au introdus un al patrulea vot, și anume pe cel de ascultare necondiţionată faţă de papă. Idealul iezuit era acela de punere în practică a hotărârilor Conciliului de la Trent (1545-1564), care a decis primenirea Bisericii Catolice după șocul reformei protestante.
| „Eu voi crede că albul pe care îl văd este negru dacă Biserica, prin ierarhia sa, va spune așa.“
Ignaţiu de Loyola |
Astfel, iezuiţii au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credinţa catolică în ţări cu tradiţie protestantă, precum Anglia, Germania, Olanda și Ungaria. Și au reușit aceasta nu datorită forţei (cum eronat se crede), ci datorită jocurilor diplomatice, dar și în urma unei înnoiri spirituale interne. Ignaţiu de Loyola era conștient că Biserica Catolică avea nevoie de reformă, dar nu în varianta protestantă. Astfel, iezuiţii s-au angajat într-o luptă vădită contra corupţiei care acaparase sistemul ierarhic catolic, condamnând spiritul lumesc al clericilor. Așa se face că, de la Ignaţiu, iezuiţii sunt cunoscuţi pentru disciplina lor spirituală care implică studiu, rugăciune, meditaţie, un spirit de umilinţă și o puternică activitate misionară.
Pentru a contrabalansa pierderile de pe vechiul continent, ordinul iezuit s-a orientat către slujirea misionară (în special în America de Sud și Asia). În ciuda unui trecut controversat, atestat de documente istorice, iezuiţii de azi sunt cunoscuţi pentru misionarism, militarea privind drepturile omului, dreptatea socială și poate, cel mai notabil aspect, pentru sistemul lor educaţional.
Prin apartenenţa sa la ordinul iezuit, actualul papă are un puternic atu reformator. Fiind un iezuit obișnuit cu disciplina, nu va mira pe nimeni dacă va cere multă disciplină și ascultare din partea colaboratorilor. Acest aspect va cântări foarte mult în reformarea aparatului administrativ de la Vatican.
| „Jumătate dintre iezuiţi îl plac mult, dar jumătate nu vor să aibă de-a face cu el.“
Jose Maria Poirier, director al publicaţiei catolice El Criterio, despre actualul papă pentru Catholic News. |
Fiind iezuit, actualul papă va milita în mod clar pentru un misionarism fervent. De altfel, în calitate de cardinal, el declara în mod categoric chiar înainte de conclav: „Dacă Biserica se închide în sine, îmbătrânește. Iar dacă ar fi să aleg între o Biserică rănită ce merge afară, pe străzi și o Biserică bolnavă ce stă închisă, aș alege-o cu siguranţă pe prima.“[3] În arhidieceza de Buenos Aires, cardinalul Bergoglio a susţinut că Biserica aparţine străzii. Așa că a încurajat construirea de capele și misiuni în zonele sărace și a trimis seminariștii în misiune pe teren. Nu de puţine ori a vorbit împotriva nedreptăţilor sociale. A condamnat tratamentul discriminatoriu aplicat lucrătorilor (i)migranţi veniţi din ţările vecine, precum și traficul sexual sau abuzurile din familie. E de așteptat să o facă și în continuare la o scară cu adevărat catolică.[4]
Măreţie prin umilinţă
În contextul scandalurilor prin care a trecut (și poate va mai trece Biserica Catolică) cea mai bună șansă de reabilitare este cea de recâștigare a măreţiei prin umilinţă. Papa Francisc a început într-adevăr o revoluţie a gesturilor mici cu un mare impact de imagine.
De remarcat gestul iniţial pe care l-a făcut atunci când s-a prezentat mulţimii adunate în Piaţa San Pietro: a invocat binecuvântarea lui Dumnezeu cerându-le oamenilor să se roage mai întâi pentru el. Să nu mai vorbim de modestia sa nonconformistă care ajunge până la limita normelor: refuză să meargă cu papa-mobilul și rămâne în același microbuz cu toţi cardinalii, iar cu ocazia ceremoniilor coboară de pe podiumul papal pentru a sta la același nivel cu cardinalii sau cu ceilalţi participanţi.
Dar ceea ce uimește și mai mult este că aceste gesturi nu sunt fabricate acum pentru a atrage atenţia presei. Simplitatea (tipic iezuită) este un mod de a fi pentru Bergoglio. Faptul că în poziţia de arhiepiscop folosea transportul în comun (îmbrăcat în straie de preot paroh și nicidecum cu cele episcopale) ori că a renunţat la reședinţa episcopală pentru un simplu apartament întărește imaginea unei persoane modeste. Se pare că actualul papă crede sincer că simplitatea merge mână în mână cu sfinţenia.
Papa Francisc este un maestru în relaţiile interumanePe 18 martie și-a făcut timp să sune de la Roma pe proprietarul de chioșc de ziare din Buenos Aires pentru a anunţa că renunţă la abonament. Daniel Del Regno (fiul proprietarului) a răspuns la telefon, auzind o voce care i s-a adresat: „Salut Daniel, sunt cardinalul Jorge.“ „Hei, Mariano, lasă prosteala“, i-a răspuns el, crezând că respectivul prieten, care știe că fostul arhiepiscop de Buenos Aires își lua ziarele zi de zi de la el, îi joacă o farsă. „Serios, sunt Jorge Bergoglio și te sun din Roma“, a insistat papa. „Mi-a mulţumit că i-am furnizat ziarele în tot acest timp și a transmis salutările sale familiei mele.“ Nu e de mirare că, ulterior, Del Regno declara despre papă cu admiraţie: „Știu cum este el. E unic.“ (Sursa: The Guardian, „Pope Francis cancels his daily paper“, 22 martie 2013) |
Papă pro-ecumenism
Calităţile personalităţii noului papă îl fac elementul-cheie în relansarea discuţiilor ecumenice. Conform Vatican Insider[5], visul Papei Francisc este să pună capăt schismei ce separă Bisericile (cea Catolică și Ortodoxă) de o mie de ani. „Dacă va reuși, va intra în istorie ca cel mai mare papă ce a fost vreodată“, au afirmat unii membri ai aparatului administrativ de la Vatican pentru publicaţia citată.
Se pare că primele gesturi de apropiere au fost deja făcute. Prin responsabilităţile sale, Bergoglio a avut legături strânse cu greco-catolicii (catolicii de rit răsăritean) din Argentina, dar și cu ortodocșii. De remarcat că în liturghia de inaugurare a pontificatului său, papa Francisc a luat ostiile (azimile) și le-a înmuiat în vinul pentru împărtășanie, exact așa cum se practică în Bisericile Răsăritene.
Merită să mai amintim că la evenimentul de întronizare care a avut loc pe 19 martie a participat și patriarhul ecumenic Bartolomeu I de Constantinopol – cunoscut pentru atitudinea sa pro-ecumenică. Este pentru prima oară când un patriarh de la Constantionopol participă la întronizarea unui papă, de la ruptura dintre catolici și ortodocși, produsă în 1054. A doua zi, cei doi s-au întâlnit în biblioteca privată a Palatului Apostolic al Vaticanului. Papa a comparat acest eveniment cu întâlnirea dintre cei doi apostoli, Andrei (patronul spiritual al Patriarhiei Ecumenice) și Petru (presupusul prim episcop al Romei), care „au fost fraţi“. De remarcat faptul că papa Francisc a refuzat să stea pe un scaun mai înalt decât al celorlalţi care erau prezenţi în sală.
La ce să ne așteptăm
Oricât de charismatică ar fi, alegerea lui Bergoglio rămâne totuși o surpriză dacă luăm în calcul vârsta și starea de sănătate. După ce Benedict a demisionat acuzând că starea lui de sănătate nu îi mai permite să fie eficient în poziţia pe care o deţine, cardinalii au ales un papă nu cu mult mai tânăr decât Benedict, care, pe deasupra, mai are și un singur plămân (ca urmare a unor complicaţii din tinereţe). Chiar dacă până acum nu a avut probleme de sănătate din cauza aceasta, este de așteptat ca, odată cu înaintarea în vârstă, starea de sănătate a noului papă să se deterioreze.
Astfel, e rezonabil să se speculeze cu privire la un pontificat relativ scurt (Bergoglio are deja 76 ani), cu accente reformatoare și puternic novatoare. Se prea poate ca toate aceste noi direcţii să fie doar porţile deschise pentru intrarea în scenă a unui eventual succesor Grigore, sau de ce nu, al unui Petru al II-lea.
Ultimul papă– o poveste medievală de adormit credulii –Alegerea noului papă a stârnit o sumedenie de speculaţii privind viitorul Bisericii Catolice, și nu numai. Totul pleacă de la o (presupusă) profeţie, veche de secole, care se spune că ar fi fost făcută de un sfânt irlandez, din secolul al XII-lea. Potrivit profeţiei, papa Francisc ar trebui să fie ultimul papă, pentru că în timpul lui va veni sfârșitul lumii.Malachia O’Morgair († 1148) a fost arhiepiscop de Armagh (Irlanda) și se presupune că a avut o serie viziuni pe când se afla la Roma, în anul 1139, pentru a se consulta cu papa Inocenţiu al II-lea. Se spune că Malachia i-a dat manuscrisul său papei Inocenţiu al II-lea, pentru a-l asigura că linia pontifilor va continua neîntreruptă până la sfârșit. Autentic sau fals?Aspectul cel mai dubios este faptul că există o inexplicabilă pauză de 400 de ani între momentul în care Malachia și-ar fi prezentat profeţiile în faţa papei Inocenţiu al II-lea și referinţele de la finalul secolului XVI. Bernard de Clairvaux (1090 – 1153) l-a cunoscut personal pe Malachia și a scris chiar și o biografie a sfântului irlandez, dar nu a făcut absolut nicio referire la astfel de profeţii. Majoritatea cercetătorilor consideră că „profeţiile lui Malachia“ nu aparţin episcopului irlandez, ci sunt mult mai târzii. Încă din secolul al XVII-lea s-a demonstrat că este vorba despre un fals. Potrivit unui istoric iezuit, Claude-François Ménestrier (1631 – 1705), profeţiile au fost „fabricate“[6] în jurul anului 1590, în zilele de dinaintea conclavului pentru alegerea unui succesor al papei Urban al VII-lea. Presupusa profeţie este, de fapt, o listă de motto-uri (papale) în limba latină și a fost publicată pentru prima dată de către un călugăr benedictin, Arnold de Wyon, în anul 1595. Toate eforturile făcute de către cercetători pentru a localiza manuscrisul original au eșuat. Dar dacă totul este un fals, cum de se potrivesc?La urma urmei, viziunea constă, pur și simplu, într-o listă de 111 (sau 112, după o altă versiune) motto-uri în limba latină, despre care se presupune că fac referire la papii care l-au succedat pe Celestin al II-lea (1143 – 1144). Ceea ce atrage atenţia este că motto-urile de la Celestin al II-lea până la Urban al VII-lea († 1590) sunt mult mai precise decât următoarele. Iar potrivirea pentru următoarele este ușor de explicat: motto-urile sunt destul de vagi și astfel ușor de (răs)tălmăcit. Să luăm, de exemplu, expresia latină care ar trebui să corespunsă lui Pius al VII-lea, aquila rapax („vultur rapace“). Susţinătorii profeţiilor lui Malachia spun că această expresie ar fi o trimitere la Napoleon Bonaparte, împăratul francez al cărui simbol era vulturul și a cărui relaţie de adversitate7 cu Biserica a dominat pontificatul acestui papă. Totuși, aplicarea expresiei la Napoleon este forţată, deoarece motto-ul ar trebui să fie o descriere a papei și nicidecum a unui conducător secular. Să nu mai amintim că alte motto-uri sunt aproape imposibil de aplicat – canis et coluber („câine și șarpe“) ori rastrum in porta („o greblă la ușă“). Dar profeţia lui Malachia este renumită deoarece pare să anunţe ultimul papă, numit de altfel „Petru Romanul” (Petrus Romanus). Despre acest ultim papă, presupusa profeţie anunţa că „își va paște turma printre multe necazuri, după care cetatea celor șapte coline va fi distrusă, și temutul Judecător îi va judeca pe oameni“. Partea cea mai interesantă este că, în lista iniţială publicată de Arnold de Wyon, acest ultim papă și descrierile asociate lui nu apar, ci abia într-o ediţie8 târzie din anul 1820. Astfel, cea mai spectaculoasă afirmaţie din profeţie nici măcar nu a făcut parte din versiunea originală. (Mai multe detalii în articolul scris de Matthew Bunson, Lumea catolică, „Profeţiile despre Papi ale Sf. Malachia“, februarie 2013.) |
