Ianuarie, 1518. Papa Leon al X-lea[1] se ridicase greoi din jilţ ca să-l întâmpine pe nunţiul său Girolamo Aleandro, întors cu vești din Saxonia. Înainte de a rosti un cuvânt, acesta îi întinse papei o copie a celor 95 de teze ale lui Luther. Leon citi câteva articole de la început, apoi întoarse foaia și cercetă sfârșitul. „Care călugăr beat a mai scris și astea?” rosti el cu dezgust. Obosit, îi dădu secretarului foaia incriminatoare, cu menţiunea ca superiorul augustinilor să tranșeze chestiunea.
Un fleac… Și Leon avea dreptate. Dar ce a făcut ca un simplu fleac să incendieze Europa și să-i schimbe establishement-ul din temelii?
O „conjuncţie astrală” rară
Nu vom înţelege niciodată Marea Reformă Germană cât timp ne limităm la dimensiunea teologică a controversei și nu realizăm „butoiul de pulbere” al epocii, care a explodat la provocarea călugărului augustin. În niciun alt context social disputa teologică n-ar fi căpătat dimensiunile unei revoluţii, ci ar fi înscris încă o pagină anostă în registrul certurilor de catedră. Ceea ce a gonflat în mod exponenţial manifestul lutheran a fost hibridaţia culturală zămislită de Renaștere.
Când spunem „Renaștere”, mintea ne sare instantaneu la ilustra galerie de opere ale spiritului uman în filosofie, artă, știinţă, descoperiri geografice. Apariţia acestei galaxii de realizări n-ar fi fost însă posibilă fără o condiţie fundamentală: eliberarea spiritului. Libertatea devenise categoria centrală în antropologie, dar și în etică. Liber! Omul renașterii putea să-și desfășoare potenţialul în orice direcţie a omenescului său. Era semnul că vechea orânduire se dezintegra, iar omul intra într-o eră nouă.
Nu vom înţelege niciodată Marea Reformă Germană cât timp ne limităm la dimensiunea teologică a controversei și nu realizăm „butoiul de pulbere” al epocii, care a explodat la provocarea călugărului augustin.
Patima libertăţii avea să plătească un tribut greu. În concepţia umanistă, libertatea poate media orice cale, nu doar spre valori. Renașterea dezvăluie o contradicţie întunecată între spiritul iluminat al timpului și natura umană dezlănţuită de sub restricţiile moralei creștine. „Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”[2], se lăuda poetul Francois Villon, bandit notoriu, ucigaș, violator și sodomit. Boccaccio scria: „Plăcerea a devenit un mod de viaţă, iar promiscuitatea pare să se fi multiplicat la nesfârșit. (…) Oamenii se dedau la sexualitate rampantă ori de câte ori li se prezenta ocazia.”[3] Volumul lui Alexander Lee The Ugly Renaissance: Sex, Greed, Violence and Depravity in an Age of Beauty (2015; Renașterea hidoasă: sex lăcomie, violenţă și depravare într-o eră a frumuseţii) te surprinde cu pantalonada ei de moravuri inimaginabil de grele, în care se malaxează multe nume slăvite ale Renașterii.
Ei, lumea – ca lumea. Dar biserica provocată de Luther? Ce-are a face cu toate acestea?
Negativul peliculei
În întrebarea de mai sus se ascunde punctul nodal, pe care faimoasa maximă a lui Paul Tillich îl dezleagă: „Religia este substanţa culturii. Iar cultura este doar forma religiei.”[4] Aceasta înseamnă că moravurile unei generaţii nu sunt decât… reflectarea calităţii religiei ei. În ce postură se afla mama-biserică în zorile veacului al XIV-lea?
Istoria consemnează că, în 1305, scaunul pontifical a fost nevoit să se mute la Avignon. Un localnic credibil al cetăţii, umanistul Francesco Petrarca, descrie viaţa de la noul palat: „…un potop de cele mai obscene plăceri, o furtună incredibilă de dezmăţ, cel mai oribil și fără precedent naufragiu al castităţii. (…) Și-au clădit la Avignon un paradis de plăceri, un locaș ceresc în care locuiesc fără Dumnezeu, ca și când vor locui acolo pe veci.”[5] După relocarea tronului la Roma, moravurile își continuă trendul ascendent. Istoricul catolic Eamon Duffy prezintă Roma drept „cetate a prostituatelor de lux și a corupţiei politice”. Profanaţiunile erau notorii. Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) a avut șase fii nelegitimi, unul conceput chiar cu sora lui. Primea taxe din prostituţie și impusese și o taxă pentru preoţii cu amante, cauză ce ar fi crescut preferinţa clerului pentru homosexualitate.[6] Alexandru al VI-lea – cunoscut și ca papa Borgia – (1492-1503) „a condus mai multe orgii decât liturghii”[7], întrecându-i pe toţi predecesorii săi. Când a murit, trupul său a fost scos din Bazilica „Sf. Petru” ca fiind prea păcătos pentru a sta acolo.[8] Unul dintre papii din timpul lui Luther, Iulius al II-lea (1503-1513), tată a numeroși bastarzi, nu putea să-și ofere piciorul spre a fi sărutat, din pricina oribilelor șancre sifilitice.
Pentru liniștirea cugetelor, dar și pentru rotunjirea bugetului, papa făcuse posibilă o inflaţie de indulgenţe. Soluţia era ademenitoare: indulgenţele erau capabile să absolve chiar și de păcatele viitoare. În felul acesta, cercul vicios „păcat – indulgenţă” continua să ruleze ameţitor. Iată de ce prima teză din cele 95 ale lui Martin Luther sună ca o lovitură de tun: „Când a zis: «Pocăiţi-vă!», Hristos voia ca întreaga viaţă a credinciosului să fie una de pocăinţă!” Și continua: „Această pocăinţă este fără valoare dacă nu produce și mortificarea cărnii păcătoase!”
Alte timpuri, aceeași poză
Decembrie, 2016. Sfârșitul de an ne favorizează retrospective. Între 17 și 24 august 2016, Forumul European s-a întrunit la Alpbach sub sloganul: „Noul iluminism”. Nimic nou, căci laitmotivul ţâșnește din simţământul general că istoria luminoasă a unei noi ere se desfășoară acum, la cote sublime.[9] Ne felicităm că am apucat veacul luminos al progresului fascinant al știinţei.
Când coborâm de pe picioroange, descoperim aceleași repere, retrăim contradicţiile Renașterii. CNS News publica un articol sub titlul: „Decadenţa morală a Occidentului de secol XXI rivalizează cu declinul și căderea Imperiului Roman.” Comportamentele deviante s-au impus ca normalitate. Doar câteva instantanee: La 7 octombrie 2010, publicaţia The Telegraph făcea cunoscut noul ordin al poliţiei britanice care prevede protejarea cuplurilor dedate actului sexual în spaţii publice, dar și arestarea celor care i-ar putea deranja sau abuza. Pe ce criteriu? Cel al „corectitudinii politice”, de protejare a „minorităţilor”. Pe același criteriu, Hollywoodul a planificat pentru sezonul 2016-2017 să promoveze în serialele TV cea mai mare rată de personaje LGBT, scrie The Washington Post. Și, fiindcă preadolescenţi n-au cum să le vizioneze, mai multe ţări occidentale au implementat în curricula școlară „educaţia sexuală”. Începând din acest an, în Canada, Germania și Austria se derulează de-a lungul celor opt clase primare programul „Sex mit Sechs”, tradus ca „Sex începând cu șase ani”. Până la 12 ani, preadolescentul va fi iniţiat să-și autosatisfacă instinctele.
Unde este biserica în acest peisaj?
Copleșită de panorama noii „normalităţi”, biserica este ispitită să-și redefinească misiunea și strategia pe baze noi, întrucât criteriile biblice i se par depășite cultural. Drept urmare, serviciile divine se diversifică, după nevoi. Christianity Today listează meniul: „Planul Daniel” – seminare de pierdere în greutate, frecventate cu succes de 12.000 persoane; programe de fitness creștin: Body Gospel, Bod 4 God, Body Temple Wellness, Firm Believer; diaconatul de tineri „Cascadorii Împărăţiei” efectuează acrobaţii cu motociclete. Ei își mărturisesc astfel dorinţa arzătoare de „a ajunge la cei pierduţi și a le arăta că Iisus este singura cale”; „Clovnii pentru Hristos” vor să le aducă vindecare spirituală trecătorilor prin Clowning for Christ – dos and don’ts; în Texas, biserica capacitează familiile prin programul „Șapte zile de sex”, cu obiectivul „de a avea performanţe mai bune la serviciu și de a lăsa o moștenire iubitoare copiilor”; Biserica din emisfera sudică, angajată în lupta împotriva SIDA, le oferă credincioșilor „prezervative sfinţite”.
Aripa dură a bisericii, însă, abordează atitudini mai deschise faţă de lumea în schimbare: în 2003, Biserica Episcopaliană din SUA a hotărât să devină transparentă. Ca atare, l-a înscăunat pe homosexualul declarat Gene Robinson ca episcop în dioceza New Hempshire. Abia în 2016 Biserica Anglicană a avut tăria să-i urmeze exemplul, ungându-l episcop pe Nicholas Chamberlain. Biserica Luterană din SUA oficiază încă din 2010 hirotonirea preoţilor/ preoteselor LGBT. În 2009, dioceza luterană din Stockholm a uns-o pe Eva Brunne ca primul episcop lesbian.
Blocată în canoanele ei rigide care îi împiedică transparenţa, Biserica Catolică a fost lovită de o cascadă de scandaluri de pedofilie. În 2014, papa Francisc s-a văzut nevoit să recunoască oficial, conform datelor Vaticanului, că 2% din preoţi, episcopi și cardinali sunt pedofili. De notat că numărul clericilor urcă la aproape jumătate de milion! Și ce face curia papală? Papa Ioan Paul al II-lea oferea, pentru jubileul anului 2000, indulgenţe plenare noi pentru remisiunea totală a pedepselor temporare pentru păcat, astfel să nu mai fie necesare alte expieri în purgatoriu.
Fundalul timpului și-a schimbat decorul. Aparenţele însă înșală… Spirala istoriei se întoarce în blestemata zodie a lui Borgia. Pulberea umple din nou butoiul.
