În intervalul unei singure săptămâni, agenda publică românească a făcut un salt radical de la efortul agonizant al condamnării un lider politic la extazul provocat de vizita unui lider religios, ambele așteptate mult timp, și de către mulţi.

Subiectele care ne-au preocupat în ultima vreme nu aveau cum să nu ne alimenteze disponibilitatea de a vedea în papă opusul tiparului de lider politic corupt. Însă această perspectivă vine cu niște riscuri, cum ar fi cultivarea impresiei că ne putem purifica de sentimentele negative printr-o abundenţă de aprecieri cu altă adresă.

Presa și formatorii de opinie s-au întrecut zilele acestea în aprecieri la adresa papei, un demers balsamic în sine (întotdeauna ne face bine să lăudăm ceea ce este lăudabil la cineva). Însă observarea efectului de echo-chamber al acestui demers ne îndeamnă la un exerciţiu de introspecţie sinceră: Ne simţim mai buni doar pentru că îl putem aprecia pe altul? Să nu ne rezumăm bunătatea doar la atât.

Foarte apreciată a fost simplitatea papei, însă tocmai ea ne-a confruntat cu un conflict intern care ne arată că simplitatea nu este atât de simplă pe cât ne-am dori să fie. În realitate, simplitatea se cere nu doar contemplată, ci și metabolizată, adică internalizată și asumată. Totuși, atunci când suntem confruntaţi cu situaţii în care simplitatea este o opţiune pe masa noastră, începem să nutrim dileme. La nivel practic ne descoperim prinși într-un conflict intern între aprecierea simplităţii liderului numit să reprezinte spiritualitatea multora, pe de o parte, și, pe de altă parte, nevoia ca simplitatea să fie o caracteristică a noastră a tuturor. Constatăm atunci că, deși este acceptabil social să lauzi simplitatea liderului, să o cauţi și chiar să îi sancţionezi aspru lipsa, la nivel individual pare la fel de acceptabilă sofisticarea. Ba, chiar mai mult, uneori, lipsa simplităţii pare să avantajeze imediat individul, în timp ce simplitatea se descoperă ca o opţiune neatractivă, nepromiţătoare, poate chiar dezavantajoasă. De aceea, adesea simplitatea rămâne, fără frământări, rezervată liderului spiritual. Nu putem însă aprecia cu adevărat simplitatea liderului, dacă i-o rezervăm doar lui, fiindcă, prin definiţia ei, simplitatea liderului este pedagogică. Ea trebuie să ne înveţe ceva. Iar, dacă tot ce acceptăm să ne înveţe este că „papa e un om simplu”, atunci înseamnă că papa nu a fost pentru noi un instrument de cunoaștere de Dumnezeu. Simplitatea unui lider religios are rolul de a ilustra acea caracteristică pe care Divinitatea vrea să ne-o inspire tuturor. De aceea decuparea simplităţii din acest scop și modelarea ei strict ca aură a liderului sunt o eroare.

Altfel spus, ce ne-a adus în realitate imaginea simplităţii papei Francisc: Ne-a ajutat să ne gândim mai profund la Dumnezeu? Dacă ne-a inspirat să manifestăm noi înșine simplitate, modestie, spirit de sacrificiu și iertare, atunci înseamnă că Dumnezeu nu a fost doar un pretext-cadru în care fiecare să se poată gândi la propriile priorităţi.

Verificăm ușor dacă am adoptat și noi eroarea, calibrându-ne focusul și întrebându-ne cine a crescut mai mult în ochii noștri: papa sau Dumnezeu? Dacă papa a crescut, și eventual alţi lideri locali au scăzut, atunci, pentru mulţi, Dumnezeu rămâne unde era și înainte: departe. Atunci când rădăcinile spiritualităţii noastre nu merg mai departe de carisma unui om – fie el și „papa de la Roma” –, riscul este acela de a descoperi că papa L-a luat și pe Dumnezeu cu el, când a plecat.

Ar mai fi un aspect important de luat în considerare. Papa Francisc a plecat din România nu înainte de a-l aprecia public pe patriarhul Daniel: „Aveţi un mare patriarh, un om cu o inimă mare, un mare învăţat. El cunoaște mistica părinţilor deșertului, mistica spirituală. A studiat în Germania și este, de asemenea, un om al rugăciunii. E ușor să te apropii de Daniel! Am vorbit ca fraţii”, a spus pontiful în avion, pe drumul de întoarcere spre Vatican, în poate cea mai nepopulară declaraţie pe care a făcut-o în timpul vizitei sale. Ar fi interesant să ne întrebăm de ce această declaraţie nu a mai fost la fel de colportată în presă. Poate formatorii de opinie au considerat că papa s-a înșelat în privinţa patriarhului. Dacă ar fi așa, cum mai știm dacă nu cumva pontiful s-a înșelat și în aprecierile aduse la adresa poporului român?

Cei care au apreciat umanismul pozitiv din discursurile papei au descoperit că nu pot rezona cu o perspectivă pozitivă asupra patriarhului. Au putut, cel mult, să o încadreze în categoria „mesaje ecumenice”. Iar lucrul acesta este firesc, pentru că umanismul nu poate mai mult. Atunci când omul este măsura tuturor lucrurilor, orice cere sacrificiu (inclusiv iertarea) devine un obstacol insurmontabil. Sau rămâne cel mult o poveste frumoasă, rezervată eroilor credinţei și marilor lideri spirituali, despre care intuim că au ajuns astfel fiindcă au avut „extra-har” sau ceva binecuvântări în plus la capitolul „omenie”, sau pur și simplu știu care le este menirea publică. Însă merită să ne uităm la noi înșine și să ne întrebăm sincer cum gândim noi, dincolo de evaluările din presă.

Declaraţia papei despre patriarhul Daniel a fost testul cu turnesol al întregii vizite, fiindcă ne-a provocat la un exerciţiu practic, dincolo de invitaţiile la înfrăţire, la a ne iubi și preţui rădăcinile, la a ne cere iertare de la cei faţă de care am greșit. Proba adevăratului creștinism stă în capacitatea de a ne ierta dușmanii (reali sau percepuţi, nici nu contează asta aici). Putem face asta? Dacă nu, înseamnă că entuziasmul generat de vizita papei a fost doar o reacţie firească la un speech motivaţional, care în general place cu atât mai mult cu cât oamenii sunt mai puţin obișnuiţi cu el, dar ale cărui efecte ţin exact cât o minune: trei zile.