Staulul cu gratii

144

La fiecare sfârşit de an, o cenzură ocultă trece sub tăcere adevăratele semnificaţii ale evenimentului care a împărţit istoria în două: naşterea lui Iisus. Sub haina de sărbătoare a Crăciunului, celebrarea naşterii Pruncului s-a metamorfozat cultural într-o vacanţă de voie bună. S-a păstrat motivul religios, dar s-a pierdut înţelesul spiritual.

Neîncrederea în caracterul autentic al episodului naşterii lui Christos este ilustrată de dialogul dintr-un serial de televiziune din anii ’80 intitulat Thirtysomething (Treizeci şi ceva). Hope, o femeie creştină, se ceartă cu soţul ei evreu, Michael, în legătură cu veridicitatea sărbătorilor. „Eu nu ştiu de ce-ţi mai baţi capul cu Hanuka!” – îi spune ea. „Doar nu crezi că o mână de evrei au reuşit să ţină la distanţă o mare armată, cu câteva lămpi de ulei care ardeau miraculos încontinuu să ardă miraculos!” Michael sare ca ars şi îi replică: „Ei, nu mai spune! Şi Crăciunul e mai plauzibil, nu? Doar nu-ţi închipui că un înger i s-a arătat unei fete şi ea a rămas însărcinată, fără să fi cunoscut vreodată vreun bărbat, apoi a călătorit călare până la Betleem, a rămas peste noapte într-un grajd şi a născut un copil… tocmai pe Mântuitorul lumii!”

Aluziile la caracterul imaginar al evenimentului de la Betleem sunt capabile să nască reacţii aprige şi imediate din partea lumii creştine. Teologii sunt gata să iasă din şomajul tehnic şi să umple pagini întregi pentru a distruge din rădăcină ofensa nebiblică. Sub pana febrilă a autorilor creştini, staulul se descoperă mai feeric, Pruncul apare mai veridic, steaua străluceşte mai intens, păstorii sunt idilici, iar magii din îndepărtatul Orient trădează parcă mai mult mister şi generozitate.

Sărbătorile sunt memoriile noastre culminante. Ele cheamă la reanalizarea scopului vieţii. Naşterea Mântuitorului, spun teologii, defineşte identitatea spirituală a fiinţei umane prin însăşi nevoia imperioasă de a-I permite Pruncului divin să locuiască în inima omului. Rezultatul este restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, scopul pentru care Iisus a venit în lumea noastră, intersectând natura păcătoasă a omului cu natura Sa sfântă. Deşi acest deziderat ceresc este recunoscut în mod festiv la fiecare sfârşit de decembrie, creştinii, în mare parte, recoltează un gol sufletesc imens prin inadecvarea faţă de Copilul Iisus. Este un paradox care cere să fie descifrat.

O naştere întemniţată

La Oratoriul „Sfântul Iosif”, din Montreal, este amenajat un stand dedicat naşterii Domnului. Pot fi văzute aici zeci de reprezentări, de diferite mărimi, din diferite materiale, în interpretări diferite şi în maniere artistice captivante. Este un travaliu creator unic şi impresionant. Artistic şi declarativ, creştinătatea doreşte să convingă în fiecare an că deschide cu reverenţă uşa staulului din Betleem pentru a saluta venirea pruncului Iisus în lume şi misiunea Sa de a aduce „pace pe pământ printre oamenii plăcuţi Lui”. Cu toate că lumea creştină decretează un timp special în care se opreşte pentru aniversarea naşterii lui Iisus, creştinii au tot mai puţin timp pentru nevoile lor sufleteşti şi pentru nevoile altora. În ciuda eforturilor creatoare dedicate Solului venit cu o veste bună din cer, creaţia lui Dumnezeu – omul – este, pe zi ce trece, mai deteriorată şi mai departe de original.

Mesajul spiritual al Crăciunului este acela că, aşa cum a venit în staul, Iisus trebuie să Se nască şi în inimile oamenilor. Dar în realitate, potrivit Scripturii, inima rămâne „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9, Cornilescu). Mai mult chiar, inima „naşte vânt” (vezi Isaia 26:18). Cauza eşecului spiritual este sărbătoarea de dragul sărbătorii. În orice Biserică creştină există invariabil acele momente de reflexie în care sunt admise câteva aspecte: reverenţa faţă de Pruncul Iisus este tot mai formală; timpul rezervat sărbătorii e dedicat cu precădere omului însuşi; creaţiile religioase pe această temă sunt doar expresii ale afirmării umane, iar declararea unei intenţii de schimbare prin locuirea lui Iisus în inimă este o simplă afirmaţie a bunelor intenţii fără putere. Centrarea pe Iisus şi contemplarea Lui sunt înlocuite de centrarea pe sărbătoare pentru propria plăcere. În inimile oamenilor se aud zăvoare grele trăgându-se şi închizând Pruncul în iesle.

Teologia esenţială a naşterii lui Iisus

Maria, mama lui Iisus, a aflat prin revelaţie că va naşte un Fiu, pe Emanuel, adică pe „Dumnezeu cu noi”. Păstorii de lângă Betleem au primit direct de la mesagerii cereşti vestea că li S-a născut un Mântuitor, care este Christos. Cu ocazia botezului şi, mai târziu, cu prilejul schimbării la faţă, Tatăl ceresc a afirmat divinitatea Fiului Său în auzul mai multor martori umani. Preoţii şi fariseii L-au acuzat, la rândul lor, pe Iisus că S-a autoproclamat Fiu al Tatălui ceresc, făcându-Se asemenea Lui.

Fiul lui Dumnezeu a renunţat de bunăvoie la privilegiile statutului Său divin şi a ales să Se subordoneze Tatălui, adoptând o postură umilă, de muritor de rând. Iisus a renunţat la atributele Sale care nu îi pot fi transmise omului: omnipotenţa, omniprezenţa şi omniscienţa. El Şi-a asumat dependenţa şi umilinţa pentru a veni în ajutorul oamenilor. I-a slujit şi le-a oferit posibilitatea de a trăi o viaţă neprihănită, aşa cum a trăit El. În Epistola apostolului Pavel către Filipeni (2:5-7) este descrisă întreaga măreţie a renunţării de sine: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Christos Iisus: El, măcar că avea natura lui Dumnezeu, n-a considerat că a fi una cu Dumnezeu este un lucru de apucat, ci S-a dezbrăcat de Sine, luând natura unui rob şi devenind asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om.” Mărturia acestei atitudini a lui Iisus îl provoacă pe om să-I încredinţeze lui Dumnezeu, în mod absolut, conducerea vieţii. Declaraţia omului că se descurcă singur într-un domeniu care, de altfel, nu-i aparţine – schimbarea vieţii – este tema principală a eşecului uman.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este baza renaşterii umane. Este un fapt greu de acceptat de către om, pentru că acceptarea intrării pruncului Iisus în spaţiul uman distrus de păcat înseamnă acceptarea refacerii plenare pe plan fizic, spiritual şi intelectual. Înseamnă reinvestirea vieţii lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, întruparea caracterului Său în sufletul uman, care presupune renunţarea la răzvrătire şi la refuzul de a coopera cu Iisus. Naşterea lui Iisus nu este o simplă vizită. Iisus nu este doar un musafir care urmează să plece după o vreme. El a venit ca să rămână şi să schimbe realitatea în profunzimea ei.

Dumnezeu ar putea să fie criticat cu uşurinţă pentru că a ales nişte păstori anonimi cărora să le descopere intrarea Fiului Său în ambianţa neprietenoasă a pământenilor. Spectacolul uimitor de pe dealurile Betleemului a fost văzut de un public atât de restrâns şi atât de puţin select. Într-un sens, omenirea a pierdut descrierea cea mai artistică şi eseul cel mai inspirat prin lipsa oamenilor cultivaţi de la spectacolul atât de uimitor de pe dealurile Betleemului. Niciun compozitor nu a fost să surprindă arpegiile îngereşti şi niciun pictor nu a gustat lumina unică în revărsarea din acea seară. Singurii martori au fost doar câţiva păstori, incapabili să transpună ceea ce au văzut, în versuri sau în alte acte creatoare. Dumnezeu a sacrificat profesionalismul relatării artistice a creatorilor plini de ei pentru prezenţa umilă a unor păstori nedemni de performanţe evocatoare, dar demni prin credinţa lor în Mesia „ce va să vie” sub ochii lor.

Ruşinea împrejurărilor naşterii a fost o altă componentă care a produs alergie şi scandal în lumea oamenilor „morali”. Autorul creştin Philip Yancey observa acest lucru: „Nouă luni de explicaţii jenante, iminenţa unui scandal plutind în aer – se pare că Dumnezeu a pregătit împrejurările cele mai umilitoare cu putinţă pentru intrarea Sa în lume. (…) Sarcina Mariei, în condiţiile vitrege de la un tată necunoscut, ar reprezenta un caz clar recomandat pentru avort, iar spusele ei, potrivit cărora concepţia s-ar fi realizat ca rezultat al intervenţiei Duhului Sfânt, ar trimite-o urgent într-o clinică de psihiatrie, confirmând necesitatea întreruperii sarcinii.”1

Revoltătoare este vulnerabilitatea Dumnezeirii care Se lasă în bătaia voinţei umane de a face cu Dumnezeu orice îi trece prin minte: de la defăimare şi injurii, până la persecuţie şi crimă. Uimitor este faptul că Iisus continuă să-Şi expună vulnerabilitatea şi astăzi: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aşa unora dintre cei mai neînsemnaţi dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40). Acest aparent dezavantaj va fi etalonul de evaluare la judecată, prin ceea ce I-am făcut sau nu I-am făcut lui Iisus.

Probabil cea mai acută şi mai tensionată caracteristică a naşterii Mântuitorului este împotrivirea şi răzvrătirea umană. Felicitările de Crăciun, colindele suave, decorurile mirifice, darurile şi privirile scăldate în sărbătoare, toate sunt sfâşiate de o luptă crâncenă, de o mare luptă pentru eliminarea Salvatorului din inimile oamenilor. În spatele a tot ce este spectacol festiv, „Apocalipsa 12 trage cortina pentru a ne permite să aruncăm o privire asupra Betleemului real, aşa cum trebuie să fi arătat el din acel loc mult mai îndepărtat decât Andromeda: naşterea din perspectiva lumii îngerilor.”2 Ultima carte a Bibliei descrie imaginea unui balaur uriaş care se ghemuieşte hulpav la picioarele unei femei sfinte, aşteptând cu înfrigurare să-i devoreze copilul de-ndată ce acesta se va naşte. În ultima clipă, ca într-un film cu suspans paroxistic, nou-născutul este dus la loc sigur, femeia fuge în pustie, iar apoi începe un război care cuprinde întreg universul. Şi totul – generat de o naştere supranaturală, într-un staul, într-un loc neînsemnat istoric şi geografic.

Neînsemnat poate părea oricare pământean, cu istoria şi geografia lui sufletească, aflat în bătaia celui mai cumplit conflict – acela dintre Dumnezeu şi împotrivitorul Său. Dar pentru oricare dintre aceşti neînsemnaţi există speranţă. Cel care îşi va striga nevoia sufletului va ocaziona naşterea Mântuitorului în inima lui, oricât de întunecată ar fi noaptea necredinţei.


1 Philip Yancey, Isus pe care nu L-am cunoscut, Kerigma, p. 32
2 Ibidem., p. 43