Ieslea, semnul umilinţei care (ne) înalţă

„Iată semnul după care-L veţi cunoaște: veţi găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle” (Luca 2:12).

„Creștinismul este singura religie importantă a lumii care are ca eveniment central umilirea propriei divinităţi”, scria istoricul Bruce Shelley. O umilinţă pe care a ales să o poarte pentru noi, încă de la nașterea Lui, Cel care a încăput în trup de bebeluș, înfășat și așezat într-o iesle, deși nici măcar cerurile nu Îl pot cuprinde.

„Vine să colinde dragostea la ușă (…) vine să-mi golească ochii de cenușă” – poate am auzit deja versurile acestui colind, care surprinde atât de bine distanţa dintre perspectiva umană și cea divină. Suntem deprinși, după pierderea Edenului, să vedem lucrurile la flacăra unei „conștiinţe adumbrite”[1], dar, pentru a privi dincolo de aparenţele lumii acesteia, avem nevoie de Lumina care „luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5).

Desculţi pe teritoriul adevăratei măreţii

Contaminaţi de principiile și ideile culturii în care trăim, înţelegem adesea foarte distorsionat subiectul măreţiei. Ne așteptăm ca Dumnezeu să facă lucruri mari în viaţa noastră, care să-I aducă slavă Lui, dar un strop de glorie și nouă – observă autoarea creștină Ruth Chou Simons. Și, după cum punctează Simons, „este greu să fim absorbiţi de gloria lui Dumnezeu atunci când suntem ocupaţi să o dobândim pe a noastră”.

Pastorul Garrett Kell compară slujirea din motive contradictorii cu apariţia nepoftită a cuiva într-un cadru de fotografie, stricând astfel fotografia. După ce multe biserici și campusuri universitare i-au deschis ușile pentru a-și împărtăși istoria convertirii, Kell a simţit multă frustrare atunci când a fost nevoit să facă un pas în spate. O perioadă, a fost solicitat să îndeplinească sarcini umile, care îl ţineau, literal, în spatele scenei, iar el a realizat că își dorea fierbinte să Îl slujească pe Dumnezeu în rol de personaj principal, nu în activităţi în care devenea invizibil. „Voiam ca oamenii să creadă că Dumnezeu este minunat, dar că și eu sunt”, scrie pastorul, subliniind cât de ușor este să treci graniţa de la închinarea veritabilă la idolatrie.

Iisus  dezvăluie secretul adevăratei măreţii: smerenia care îmbracă straiele slujirii.

„Oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor” (Marcu 10:43-44), Își învăţa Iisus ucenicii, punând degetul pe slăbiciunea care stârnise discordie și gelozie între ei – ambiţia de a fi mai presus de fraţii lor. O slăbiciune atât de comună în familia umană! Certurile provocate de tranșarea problemei întâietăţii contrastau dureros cu spiritul Său de sacrificiu, dar în loc să-i mustre cu asprime, Iisus le dezvăluie secretul adevăratei măreţii: smerenia care îmbracă straiele slujirii semenilor.

Hăul dintre mândria noastră și umilinţa Lui

Dacă umilinţa reprezintă virtutea supremă în creștinism, viciul suprem, din care se nasc toate celelalte rele, este mândria, notează C.S. Lewis. Iar dacă ni se pare că nocivitatea mândriei este exagerat evidenţiată, scriitorul ne invită să ne amintim că, din cauza ei, „diavolul a devenit diavol”.

Prin natura ei, mândria este competitivă; ea se hrănește din plăcerea de a fi mai presus decât altul, motiv pentru care Lewis crede că o persoană mândră nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nici nu poate să o facă atâta vreme cât se cantonează în această atitudine. Indiferent de cât de spirituali ne-am pretinde, nu putem ajunge în prezenţa Lui decât cu umilinţă, iar dovada că suntem în părtășie cu El este faptul că suntem atât de captivaţi de frumuseţea Lui încât uităm de noi înșine, conchide scriitorul.

„Devenit om, El a rămas om până la capăt. Până la extrema cea mai îndepărtată de domnia de care Se bucura în ceruri.”

Niciun antidot nu este mai bun pentru spiritul de glorie deșartă decât exemplul lui Iisus, remarcă profesorul Georges Stéveny, comentând pasajul în care apostolul Pavel descrie dezbrăcarea de Sine a Fiului lui Dumnezeu. Apostolul le scrie filipenilor în timp ce este închis din cauza predicării Evangheliei, iar dorinţa inimii lui este ca ei să renunţe la spiritul de rivalitate, la certurile și pretenţiile lor de superioritate. În loc de îndemnuri care se pot dovedi sterile sau care pot face mai mult rău decât bine, Pavel alege să așeze înaintea credincioșilor modelul lui Iisus, care „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. (…) S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7-8).

Comparaţia cu un rege detronat este mult prea slabă pentru a reda sacrificiul Fiului, care a luat lanţurile noastre pentru a ne sluji, scrie Stéveny. El a venit printre noi „incognito”, fără ca înfăţișarea Lui să oblige pe cineva să-I vadă divinitatea. Așa cum remarcă biblistul Alphonse Maillot, „El a devenit (atât de asemănător) oamenilor, încât era luat efectiv drept om”[2].

Dacă „dezbrăcarea” Sa se referă la venirea pe pământ și renunţarea la avantajele condiţiei Sale, smerirea Sa arată spre ce s-a întâmplat după întrupare, la faptul că a ales să asculte, chiar și cu preţul vieţii Sale, notează Stéveny. „Devenit om, El a rămas om până la capăt, până când a ajuns în situaţia umană cea mai disperată. Până la extrema cea mai îndepărtată de domnia de care se bucura în ceruri.”[3] Astfel, din Dumnezeul care nu intervine (așa cum Îl percepem uneori, în momente de cumpănă) a devenit „Dumnezeul care nu opune rezistenţă”[4], iar în această iubire fără seamăn L-am putut vedea, dezgolit, pe Cel nevăzut, punctează Stéveny.

Citește și: Astăzi S-a născut Hristos… De ce?

Doar că oamenii nu erau pregătiţi să vadă măreţia unui Dumnezeu care coboară în chip de slujitor. Când s-a născut El, niciun han din Betleemul aglomerat al acelor zile nu a dorit să-L găzduiască, așa că un grajd a fost tot ce i s-a oferit. Pentru oamenii timpului Său, El nu era decât (încă) un băiat simplu, a cărui venire nu a fost salutată sau celebrată decât de păstori – categorie de proscriși în sânul unui popor mândru de privilegiile sale. Întruparea era, în sine, o umilinţă nemărginită pentru Părintele veșniciilor, dar împrejurările nașterii Sale au fost atât de modeste încât mulţi dintre contemporanii Lui au fost la un univers distanţă de evenimentele ce aveau loc chiar în mijlocul lor.

„Majoritatea oamenilor au continuat să-și trăiască viaţa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu s-ar fi schimbat”, scrie pastorul Robert W. Odom. Iar motivul pentru care au ratat acest eveniment unic în istoria lumii era tocmai acela că simplitatea și umilinţa cu care El trecuse din „veșnicie în timp”[5] nu aveau nimic comun cu slava în care ei așteptau să Se arate Mesia.

Umilinţa care ni L-a arătat așa cum este

Dezinteresul naţiunii iudaice faţă de cea mai uimitoare veste pe care cerul a adus-o vreodată pe pământ („vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul” – Luca 2:11) era rezultatul vanităţii, al egoismului și al orbirii produse de urmărirea intereselor lumești, notează scriitoarea Ellen White. Cei cărora li se încredinţaseră profeţiile despre nașterea lui Mesia nu erau pregătiţi să Îl primească decât în condiţiile lor. Prin urmare, atunci când a venit vremea ca El să se nască în Betleem, conducătorii au pierdut ocazia de a purta până departe vestea nașterii Lui. Ba chiar s-au trezit în situaţia deloc de invidiat de a recunoaște, cu ocazia tulburării produse în Ierusalim de sosirea magilor, că nu știau de evenimentul de care niște păgâni aflaseră prin cercetări sârguincioase.

Celor care își doreau cu ardoare să-L vadă pe Mesia li s-a îngăduit să ia parte la festinul de bucurie al îngerilor.

Împăratul slavei a coborât printre noi lipsit de orice strălucire exterioară pentru că nu acestea erau elementele prin care dorea să atragă sufletele la El. Frumuseţea caracterului Său trebuia să constituie singurul motiv de atracţie, iar adevărul despre El urma să fie descoperit doar pe baza dovezilor scripturistice. Tocmai de aceea, la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4), El S-a descoperit păstorilor, magilor, lui Simeon sau prorociţei Ana – celor care își doreau cu ardoare să-L vadă pe Mesia li s-a îngăduit să ia parte la festinul de bucurie al îngerilor.[6]

Nu putem intra în freamătul de bucurie al cerului în timp ce ne căutăm împlinirea pe frecvenţele pământului. Dorinţa de măreţie, ambiţia de a ne distinge de ceilalţi sunt cărări deja răsbătătorite, dar pe care nimeni nu și-a săturat vreodată sufletul. Promisiunea Mântuitorului este că acela care-L caută nu va mai flămânzi niciodată. Nici măcar după glorie. Pentru că ochii lui, curăţaţi de cenușa pământului, au văzut slava Dumnezeului care ne-a dezvăluit adevărul despre El în singurul mod în care-l puteam înţelege: devenind unul dintre noi.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.