Călătoria „prin valea umbrei morţii” n-a fost niciodată uşoară. Dar a devenit tot mai solitară, pe măsură ce lipsa familiarităţii cu moartea ne-a făcut stângaci şi reţinuţi în interacţiunea cu cei ajunşi pe patul de moarte.
Medicina modernă a schimbat felul în care murim[1], scrie jurnalistul Rob Moll, observând că astăzi boala durează mai mult – dacă, în prima jumătate a secolului XX, moartea rapidă cauzată de bolile infecţioase a fost înlocuită de moartea rapidă dată de boli de inimă, sfârşitul secolului a fost martorul înlocuirii acestora cu boli cronice, care ucid lent.
Cei mai mulţi pacienţi ar prefera un sfârşit rapid în locul declinului treptat. În cele mai multe cazuri, moartea nu intervine subit, afirmă medicul John Dunlop, care estimează că aproximativ o zecime din pacienţii săi au experimentat o moarte neaşteptată. După ce a îngrijit sute de pacienţi, Dunlop spune că, în ce-l priveşte, ar prefera o moarte lentă, pentru oportunităţile ei – posibilitatea de a petrece timp cu familia, de a-şi lua rămas bun şi de a se apropia de Dumnezeu mai mult.[2]
Alături de ceilalţi, în viaţă și în moarte
Există o doză mare de egoism în dorinţa de a muri rapid, crede Dunlop, care aduce în prim-plan opinii şi mărturii ale specialiştilor care se îngrijesc de nevoile pacienţilor pe moarte. Pe de altă parte, faptul că există (mai ales) vârstnici care iau în calcul ideea eutanasiei, considerându-se o povară, „este o rușine pentru cultura noastră occidentală egoistă”.[3]
Alegerea de a rămâne prezenţi în ultima etapă a vieţii unui prieten sau a unui membru al familiei face lucrurile mai uşoare pentru ambele părţi. Îngrijirea unui muribund cere mult efort, dar, în acelaşi timp, reprezintă „una din cele mai importante munci – aceea de a pune un final bun unei vieţi întregi”[4], scrie Moll, subliniind că, pentru a fi alături de un muribund, este nevoie să ne învingem temerile: teama de a reacţiona greşit, teama de a asista la degradarea provocată de boală, teama de a recunoaşte că moartea se apropie, teama de a gestiona o relaţie pe care ştim că o vom pierde în curând.
Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le putem oferi oamenilor: să-i ascultăm, să-i privim, să zăbovim lângă ei. Cu alte cuvinte, să le facem un ultim dar, cel al prezenţei noastre.
Marge Schaffer, profesoară de nursing, crede că oamenii au parte de o moarte bună atunci când sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii – când au ocazia să spună tot ce au de spus şi să repare orice ar fi de reparat. După ce a văzut sute de pacienţi murind, oncologul Al Weir crede că o moarte bună, liniştită, este legată de încrederea că Dumnezeu este cu cel care moare şi că îi va întâlni din nou pe cei dragi. Moartea bună contează deseori pentru apropiaţii pacientului la fel de mult ca pentru muribund, susţine asistenta medicală Martha Twaddle, explicând faptul că modul în care se sfârşeşte o viaţă influenţează felul în care familia gestionează ulterior doliul. Chiar dacă nu este uşor să fii cu adevărat alături de cineva care e pe moarte, aceasta este o lecţie care trebuie învăţată pentru binele nostru şi al muribundului. Filosoful Dallas Willard punctează faptul că aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le putem oferi oamenilor: să-i ascultăm, să-i privim, să zăbovim lângă ei. Cu alte cuvinte, să le facem un ultim dar, cel al prezenţei noastre.[5]
Eşecul compasiunii
„Ce rol ar trebui să joc eu în reducerea suferinţei pacienţilor mei, în timp ce alţii din jurul meu o înlătură cu totul?” – aceasta este dilema care o frământă pe Shannon Brink, o asistentă medicală canadiană care a lucrat ca misionară în Malawi. În timpul studiilor de masterat, Brink şi-a dat seama că legalizarea „ajutorului medical pentru a muri” (MAID), inclusiv pentru persoanele care suferă de boli mintale, generează probleme de natură etică şi spirituală pe care nu le va mai putea ocoli.
La capătul vieţii, oamenii se pot simţi izolaţi şi speriaţi de ce urmează, așa cum se pot percepe ca o povară copleşitor de dus. Această realitate o duce pe Brink la o analiză tăioasă a eşecurilor pe care le-a înregistrat în domeniul asistării celor care trec prin depresie, dureri cronice sau invaliditate. Există mereu bariere pe care trebuie să le depăşim pentru a intra în lumea inconfortabilă a acelora care suferă și pentru a-L face pe Dumnezeu vizibil între graniţele ei.
Moartea este „murdară, urât mirositoare, nesofisticată, macabră și dureroasă. Dar, mai mult decât orice, de multe ori este singuratică.”
„Ştiu îndeajuns de mult din Scriptură cât să înţeleg că MAID există pentru că am eșuat, în parte, atât în munca mea din domeniul sănătăţii, cât și în propria mea casă, în procesul de îngrijire a celor răniţi și suferinzi, așa cum mă cheamă Hristos să o fac”, conchide ea, subliniind că avem responsabilitatea de a ne trata semenii în suferinţă aşa încât moartea provocată să devină opţiunea cel mai puţin atrăgătoare.
De cele mai multe ori, oamenii îşi doresc să moară aşa cum au trăit, păstrându-şi până la sfârşit eleganţa, autonomia sau vitalitatea, spune pastorul Scott LeMert, observând că, prin contrast, moartea este „murdară, urât mirositoare, nesofisticată, macabră și dureroasă. Dar, mai mult decât orice, de multe ori este singuratică”. Singurătatea din anticamera morţii se datorează (şi) incapacităţii celor din jur de a răspunde nevoilor distincte generate de această experienţă.
„O moarte bună” este definită, în opinia pastorului Scott LeMert, de prezenţa persoanelor care ajută muribundul să parcurgă şi ultimele lecţii despre sens şi despre credinţă. Ne lipseşte însă compasiunea pentru a însoţi muribunzii în această călătorie dificilă. Preferăm să ne rugăm pentru ei (aşteptând un miracol sau o moarte rapidă şi neştiind cum să gestionăm lucrurile când scenariul presupune suferinţă şi moarte întârziată), să trimitem flori sau să vorbim despre speranţa învierii şi să îi conducem pe ultimul drum. Doar că, în această etapă crucială a vieţii lor, cei care se pregătesc să moară au nevoi pentru împlinirea cărora sunt necesare resurse şi abilităţi pe care este posibil să nu le fi dezvoltat niciodată. Faptul că oamenii vor să controleze cum şi când vor muri ar putea fi mai degrabă un strigăt de ajutor decât o dorinţă de a-şi păstra independenţa până în ultima clipă, conchide LeMert.
Ultimul dar al vieţii
Pornind de la cazul tinerei Britanny Maynard, care a preferat să moară înainte de a suferi toate efectele cancerului agresiv care i-a afectat creierul, scriitoarea Karen Swallow Prior vorbeşte despre cazurile de suferinţă care testează convingerile cele mai profunde. Cazuri care suscită atâtea întrebări încât legislaţia, logica, medicina şi teologia par incapabile să ofere toate răspunsurile. Prior caută un răspuns acolo unde ne-am aştepta mai puţin: în literatură.
Don Eber, personajul unei povestiri scrise de George Saunders, decide să se sinucidă, pentru a-şi cruţa familia de periplul de dureri pe care îl anunţă boala sa. Este convins că gestul lui reprezintă o dovadă de eroism, până când are ocazia să salveze un băieţel și să se răzgândească în privinţa planurilor sale. Întors acasă, Eber are o revelaţie, înţelegând că există un sens în faptul de a-i lăsa pe cei dragi să aibă grijă de el:
„De ce aceia pe care îi iubea nu l-ar putea ridica, înclina, hrăni și spăla, când el ar face bucuros același lucru pentru ei? Îi fusese teamă să nu fie micșorat prin aceste acte (…) și încă îi era teamă de asta, totuși, în același timp, acum vedea că ar putea avea înaintea lui încă multe, multe picături de bunătate (…) multe picături de bucurie şi de părtășie, iar aceste picături de comuniune nu erau – şi nu fuseseră niciodată – ale lui, pentru a le [reţine].”
Poate că pastorul LeMert are dreptate: moartea nu este o problemă de dezlegat, ci un mister care trebuie trăit. Şi poate că, la capăt de viaţă, atunci când ni se pare că nu mai avem nimic de oferit, încă mai ţinem în mâini „cel mai mare dar pe care îl putem oferi altcuiva: pe noi înșine, sinele nostru mereu în continuă descompunere, aproape de moarte, suferind, dar ieşind totuşi triumfător”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
