A cere iertare este unul dintre cele mai demne lucruri pe care le poate face un om care a greșit.
A cere iertare de la Dumnezeu este însă și mai mult: este plecarea capului în faţa autorităţii ultime, este în același timp înduplecarea Infinitului. Ce trebuie să știm atunci când ne cerem iertare de la Dumnezeu?
Dumnezeu și iertarea
Definit în Biblie ca drept, adevărat, sfânt și imposibil de „ispitit ca să facă rău” (Iacov 1:13-14), Dumnezeu stă faţă în faţă cu omul fără a avea obligaţii. Când omul se uită spre cer și spune: „Iartă-mă!”, trebuie să știe că Dumnezeu nu îi datorează nimic. Când eram mici și ne prindeau părinţii sau educatorii că am făcut o boacănă, ne scuzam adesea că nu noi am început, ci altcineva, că am fost provocaţi. Dar asemenea circumstanţe, deși poate parţial atenuante, nu-L obligă pe Dumnezeu să ne ierte. Dacă ne iartă, o face în virtutea caracterului Său, nu a vreunui merit de-al nostru. Biblia spune că toţi am păcătuit (Romani 3:23).
Cu toate că Dumnezeu nu este constrâns din exterior să ne ierte, Biblia Îl prezintă mai mult decât dornic să treacă peste ofensa noastră și să ne ofere șansa unui nou început.
Iată câteva dintre cele mai importante atitudini care formează portofoliul Dumnezeului creștin în ce privește raportarea Sa la păcătos.
Într-un dialog cu profetul Moise, care era interesat să afle mai multe despre măreţia și nobleţea lui Dumnezeu, Suveranul cerului îi răspunde astfel: „Domnul Dumnezeu este îndurător și milostiv, îndelung răbdător, bogat în bunătate și credincioșie. El Își ţine bunătatea până la mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu-l socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat, pedepsind fărădelegea părinţilor în copii și în copiii copiilor lor până la a treia și a patra generaţie” (Exodul 34:6-7, EDCR). Remarc aici că, dacă este o calitate, o atitudine prin care Dumnezeu ar dori să Se descrie sau să Se recomande, aceea este îndurarea, mila sau dreptatea – feţe ale aceleiași calităţi de bază: iubirea care iartă, care trece cu vederea.
Dumnezeu a fost întotdeauna așa, dar această atitudine primitoare și reconciliantă a Lui nu strălucește niciodată mai puternic decât în perioadele în care poporul Său s-a îndepărtat foarte serios de El, din cauza păcatelor sale. Două exemple extrem de grăitoare sunt declaraţiile profeţilor Isaia și Mica, în perioada cărora Dumnezeu îi face poporului Său o propunere greu de refuzat pentru cine caută împăcarea.
Prin Isaia spune astfel: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:7). Declaraţia că Dumnezeu „nu obosește iertând” este o nestemată. Este cu adevărat copleșitor tabloul acesta al Dumnezeului suveran care nu este obligat de nimic exterior, și care totuși se apleacă asupra păcătosului, care caută pace, cu o atitudine de milă și iertare. Desigur, profetul arată și că Dumnezeu consideră că adevărata căutare a iertării este acompaniată de hotărârea de a renunţa la răul comis (ca faptă sau gând). În acest caz, Cerul este gata să plouă har și îndurare.
Profetul Mica, pe de altă parte, Îl compară pe Dumnezeul lui Israel cu zeii naţiunilor păgâne, care, pentru iertare, trebuiau îmbunaţi cu multe sacrificii: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiţei moștenirii Tale? El nu-Și ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și va arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:18-19).
Câteva imagini din acest tablou merită o atenţie aparte. Între toţi zeii naţiunilor, unuia singur „Îi place îndurarea” – Dumnezeului lui Israel. Și nu doar că iartă. Ceea ce este cel mai greu atunci când cineva îţi greșește este să uiţi. Uneori nici măcar memoria umană slabă nu reușește să înlăture cu totul amintirea greșelii altuia faţă de noi. Cum ar putea să facă acest lucru Dumnezeul atotcunoscător? Promisiunea dată prin Mica spune că Dumnezeu „va călca în picioare” păcatele noastre, și ce mai rămâne din ele le „va arunca în fundul mării”. Dumnezeul Scripturii se angajează să distrugă nu numai păcatul, ci și amintirea lui. Atotcunoscătorul se va raporta la noi ca și cum nu am fi greșit niciodată nimic. Așa cum o epavă zace ascunsă pe fundul unui ocean, la fel păcatele iertate sunt date uitării pentru totdeauna.
În Noul Testament, lucrurile nu sunt deloc diferite. Iisus spunea că „toate păcatele și blasfemiile li se vor ierta oamenilor” (Matei 12:31, EDCR). Nu există păcat comis pe care îndurarea lui Dumnezeu să nu îl poată acoperi și elimina. Aici nu e nevoie să dăm exemple de păcate. Iisus a afirmat că „toate” se vor ierta. Aș spune totuși ceva care chinuie adesea conștiinţa păcătosului. Ce se întâmplă cu păcatul pe care cineva îl repetă? Ce se întâmplă cu cel care a ajuns să fie dependent și calcă pe terenuri pe care nu mai vrea, dar pe care nu le mai poate evita? Acele abateri se mai iartă? Isus a spus: „Toate”. Deci da! Să ne amintim totuși ce spunea Dumnezeu prin Isaia: „Să se lase cel rău de calea lui” (Isaia 55:7). Dumnezeu este interesat în permanenţă de schimbarea păcătosului.
Câtă vreme păcătosul se angajează în lucrarea de restaurare a sa, deși va mai cădea în greșeală, Dumnezeu nu va spune nu cererii lui/ei de iertare, în timp ce progresează pe drumul transformării în bine.
Apostolul Pavel este foarte conștient de lupta aceasta. În epistola sa către creștinii din Roma, scrisă undeva la jumătatea anilor 60 ai primului secol creștin, apostolul descrie cum reacţionează Dumnezeu la înmulţirea păcatului în viaţa cuiva. Este de-a dreptul surprinzător, după standardele umane. Pavel spune: „[U]nde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a revărsat și mai îmbelșugat” (Romani 5:20, EDCR). Deși ofensat de abaterile păcătoșilor de la morala legii Sale, Dumnezeu răspunde cu har. Odată sacrificat Iisus, Tatăl ceresc nu are alt răspuns la păcatul celui care caută pocăinţa decât iertarea.
Spre finalul secolului I, un alt scriitor, ultimul rămas în viaţă dintre apostoli, Ioan, scria astfel: (1) „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9, EDCR); (2) „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2, EDCR). Esenţa celor spuse până acum este că Dumnezeu rămâne dragoste până la capăt și, dacă oamenilor li se cere să ierte „de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22, EDCR), cu atât mai mult o va face Dumnezeu.
Ce nu poate Dumnezeu să ierte?
Veștile extrem de bune din prima secţiune au nevoie de o lămurire. Deși dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătos nu se schimbă odată cu adăugarea altor păcate, există un capăt al îndurării divine, exprimat cel mai bine în Epistola către evrei: „Cine a încălcat Legea lui Moise trebuia să fie omorât fără milă pe baza mărturiei a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră credeţi că va fi pedeapsa de care va avea parte acela care Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nesocotește sângele legământului cu care a fost sfinţit și Îl batjocorește pe Duhul harului?” (Evrei 10:28-29, EDCR).
Aici se face o comparaţie între Legea lui Moise și, să-i spunem, legea iertării prin moartea lui Iisus. Autorul afirmă că, pentru ofensele cele mai importante cauzate de încălcarea Legii lui Moise, vinovatul era omorât fără milă. Faptul că acum trăim sub auspiciile morţii iertătoare a lui Iisus nu înseamnă că putem face orice, și totuși să fim iertaţi la nesfârșit. Limita și-o pune păcătosul însuși. Când acesta nesocotește iertarea și batjocorește harul, nu doar că va fi pedepsit, ci va suferi mai aspru decât dacă ar fi fost omorât (ca în cazul Legii lui Moise). Aici se face o aluzie la moartea veșnică, în calitatea ei de plată a păcatului (cf. Romani 6:23).
Îndrăzneală și încredere
Concluzia nu poate fi decât cea din Evrei 4:16 (EDCR), unde autorul ne îndeamnă astfel: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har și ajutor la vreme de nevoie!”
Nu găsesc o ilustrare mai bună a acestei încrederi decât parabola fiului risipitor, din Luca 15. Un fiu își cheltuiește toţi banii moșteniţi și ajunge un zdrenţăros care face foamea, în ciuda jobului pe care-l are, printr-o ţară îndepărtată. În starea aceasta deplorabilă, își dă seama că acasă, deși a plecat supărându-l pe tatăl său, i-ar fi măcar la fel de bine ca sclavilor părintelui său, care o duceau acum mai bine decât el. Aceasta fiindcă tatăl său este un stăpân bun, drept și rezonabil. Fiul rătăcit decide să se întoarcă, iar intuiţia nu-l înșală: tatăl său – un simbol al Tatălui ceresc – îl aștepta de mult, îl primește ca fiu, nu ca sclav, și sărbătorește întoarcerea sa cu mare fast.
În încheiere, aș dori să-l port pe cititor cu imaginaţia la următorul instantaneu: o viespe care se simte strivită în palma ta te va înţepa înainte de ultima suflare; o floare frumos mirositoare va parfuma călcâiul care o strivește. Iertarea divină este mireasma pe care inima rănită a lui Dumnezeu o emană faţă de cel vinovat, pentru ca acesta din urmă să se lase învăluit într-un destin nou.
Laurenţiu Moţ invită cititorul să contemple tema bogată a iertării divine, probabil cea mai bună veste pe care Scripturile creștine o au de oferit.
