Cred că am fost dintotdeauna fascinat de Dumnezeu. Și totuși cred aș fi putut să Îl cunosc mai bine. Cu mult mai mult poate decât L-am cunoscut, dacă aș fi înţeles mai bine ce dorea El să îmi transmită în fiecare zi, inclusiv prin aproapele meu.
La 20 de ani, eram student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie Adventistă. Avusesem în iarna de dinainte una dintre cele mai frumoase experienţe de până atunci – ţinusem prima mea serie de prezentări pentru persoane care nu făceau parte din Biserica Adventistă. Am fost încântat să Îl văd pe Dumnezeu lucrând în viaţa mea și a celor prezenţi. Pentru mine, tot ce se întâmplase în cele două săptămâni fusese o succesiune de minuni. Una dintre ele fusese chiar minunea din viaţa mea: atunci am învăţat să mă rog pentru alţii mai mult decât pentru mine… Cu toate că nu am înţeles pe deplin atunci, Dumnezeu mă conducea pe un drum al descoperirii Sale, pe care merg și astăzi cu aceeași emoţie. Pentru mine, acel moment a fost primul dintr-o serie de evenimente care m-au ajutat să Îl descopăr pe Dumnezeu nu doar ca pe Dumnezeul meu, ci și ca pe Dumnezeul aproapelui meu. Și, treptat, am învăţat că această înţelegere despre Dumnezeu este uimitor de frumoasă și de provocatoare.
Biblia și grija pentru aproapele
În Scriptură, „aproapele” este un personaj foarte important. Atât de important, încât, atunci când Dumnezeu a scris Legea cu degetul Lui, l-a pomenit de două ori (Exodul 20:16-17). Traducerea Cornilescu a Bibliei conţine, de exemplu, aproximativ 100 de referinţe la „aproapele”, ceea ce îl face fără îndoială un personaj semnificativ. Dar în limba ebraică incidenţa cuvântului este mult mai mare. Sensul primar al termenului ebraic pare a fi acela de „prieten, apropiat, semen, coleg, altul, celălalt”. Cu toate acestea, evreii au avut mereu dificultăţi în a-l identifica pe „aproapele” lor. Chiar și pe vremea Domnului Iisus, erau unii care se tot întrebau „cine este aproapele meu” (Luca 10:29). Chiar și astăzi, deși termenul este în sine destul de explicit, avem totuși mari dificultăţi în a-l identifica pe cel pe care Iisus ne-a cerut să îl iubim ca pe noi înșine (Matei 19:19).
Pare că uneori chiar Biblia întreţine această ceaţă semantică, spunându-ne pe de o parte să ne „iubim” aproapele ca pe noi înșine, dar în același timp cerându-le evreilor să îi pedepsească cu moartea pe unii din cei care comiteau anumite fapte rele, aparent indiferent de atitudinea pe care o aveau după ce erau prinși (Deuteronomul 19:21). În Noul Testament, Pavel le poruncește corintenilor ca pe cel care a păcătuit să-l dea „pe mâna Satanei” (1 Corinteni 5:5). Atunci cum să îţi iubești aproapele și de ce drumul spre Dumnezeu trece totuși și pe la poarta acestui personaj necunoscut?
Limitele iubirii
Unul din primele adevăruri pe care le-am învăţat despre Dumnezeu, în relaţie cu „aproapele”, este că dragostea înseamnă asumarea unor limite. A iubi, din perspectiva lui Dumnezeu, înseamnă a-i oferi celuilalt libertatea să spună nu. Cu câţiva ani mai devreme, descoperisem în psalmul 119 un verset provocator: „[T]ot ce este desăvârșit are margini” (Psalmii 119:96), dar nu înţelesesem prea bine afirmaţia. Ar trebui, îmi spuneam, ca ce este desăvârșit să fie fără limită, așa ca Dumnezeu. Totuși, de ce realitatea este cu totul alta? Treptat însă, am înţeles că, pentru ca noi să putem gusta iubirea, să putem trăi experienţa ei, Dumnezeu a ales să o „dumice” în bucăţele mai mici. Cu toate că suntem mici și orbiţi de propriile noastre perspective greșite asupra realităţii, Dumnezeu alege să ne respecte alegerile, chiar dacă ne iubește cu „o iubire veșnică” (Ieremia 31:3). Cumva, felul în care Dumnezeu Se raportează la noi spune mai multe despre El decât despre noi. Iar pentru El acest principiu este atât de important, încât de multe ori permite răul pentru a-i da omului libertatea de a spune nu.
Trebuie să nu uităm însă că în Biblie libertatea înseamnă nu doar dragoste, ci și responsabilitate. Judecata finală este dovada că oamenii sunt fiinţe raţionale și, implicit, responsabile pentru deciziile lor.
Nu este o manieră de a ne da cu o mână ca să ne ia cu două, ci dovada că, atunci când a spus că omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27), chiar așa a fost. Responsabilitatea nu este o capcană, ci o altă dovadă a iubirii Lui infinite (Eclesiastul 11:9).
Aproapele meu este aproapele Lui
Imaginea pe care Dumnezeu o are despre lume a fost totdeauna infinit mai mare și mai complexă decât imaginea pe care copiii Săi o aveau despre ceea ce era în jurul lor. Uneori, El a lăsat fascicule de lumină să le inunde înţelegerea, pentru a conștientiza măreţia și înţelepciunea Lui. Astfel, deși evreii erau poporul special al lui Dumnezeu, întâlnim în Scriptură străini care dovedeau o credinţă și o cunoaștere mai mare decât a unora care se pretindeau urmașii Săi. Ba, mai mult, Dumnezeu le spune evreilor prin Amos: „«Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca și copiii etiopienilor, copii ai lui Israel?», zice Domnul. «N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului ca și pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir?»” (Amos 9:7). O mulţime de profeţii ale profeţilor din Vechiul Testament priveau alte naţiuni, ceea ce arată foarte clar că Dumnezeu Se implica în călăuzirea istoriei lor într-o manieră mult mai activă decât credeau unii din Israel. Când am înţeles lucrul acesta și am început să caut dovezi în acest sens în vieţile oamenilor sau în istorie, L-am înţeles altfel pe Dumnezeu. Am înţeles de ce viaţa celor care nu Îl caută pe Dumnezeu este uneori plină de bucurii curate, de ce mulţi au tot ce-și doresc pe Pământul acesta, deși nu își doresc să Îl aibă și pe El, de ce El ascultă rugăciunea celor care nu se roagă așa cum mă rog eu… L-am văzut mult mai aproape de oameni, chiar dacă ei nu conștientizau minunea aceasta. Descoperirea aceasta m-a fascinat și m-a învăţat să am mai multă credinţă și mai multă preocupare pentru ceilalţi. Ei sunt cei în viaţa cărora Dumnezeu lucrează la fel cum o face și în viaţa mea. Și, paradoxal, atunci am descoperit o mulţime de lucruri noi despre felul în care El se apropie de mine.
Aș vrea să fi știut la 20 de ani că:
|
Aproapele meu are nevoie de mine
Am fi tentaţi, poate, să credem că, dacă Dumnezeu face atâtea pentru ceilalţi, nu mai are niciun rost să mai facem și noi. Nu am strica binele pe care El vrea să i-l facă celuilalt dacă am încerca să îl facem noi? Și tocmai aici este degetul lui Dumnezeu. El ne-a creat să fim „aproape” unii de alţii. Tocmai de aceea El a spus la început că „[n]u este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Și minunea continuă apoi în Noul Testament, când Iisus alege doisprezece apostoli „ca să-i aibă cu Sine” (Marcu 3:14), ca să Îi fie aproape.
Suntem așezaţi într-o mare familie umană, în care avem nevoie unul de celălalt, în care suntem chemaţi să ne iubim și să ne ajutăm unii pe alţii, căci toţi suntem fraţi (Matei 23:8).
Dumnezeu vrea să-i facă bine celui de lângă mine cu ajutorul meu și vrea să îmi facă mie bine prin mijlocirea lui.
Până la urmă, El este cel care lucrează în noi și prin noi. Ceea ce facem unii pentru alţii nu ar trebui să fie o predică despre noi, ci despre El.
Atunci când au păcătuit, oamenii au devenit un blestem unul pentru celălalt, până acolo încât primul om născut a devenit ucigașul fratelui său, al celui ce fusese cel mai bun prieten al său. Așa am înţeles de ce, atunci când a spus că ucenicii Săi vor fi recunoscuţi cel mai bine prin unitatea dintre ei, Iisus vorbea despre ceva ce numai El putea să facă. Semnul noii creaţii era unitatea, era ceva ce nu putea fi confundat.
Această imagine a lui Dumnezeu mă fascinează astăzi mai mult ca niciodată. În ea descopăr bunătatea și înţelepciunea Lui, dragostea și dreptatea Lui, într-un fel în care nu le-am înţeles niciodată. Perspectiva aceasta, chiar dacă încă neînţeleasă în totalitate, mă face să am credinţă și speranţă, îmi dă putere să mă rog și să am răbdare, să am pace, curaj și o perspectivă nouă asupra relaţiei cu ceilalţi. Nu a spus El că în relaţiile noastre cu cei mai „neînsemnaţi fraţi” ai Lui noi ne întâlnim cu El (Matei 25:40)?
Adrian Neagu are 45 de ani. La 20 de ani era student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie Adventistă și credea că Dumnezeu este aproape doar de cei ascultători. Între timp, a învăţat că cea mai frumoasă expresie a iubirii pentru Dumnezeu este iubirea aproapelui.
