...le voi da în Casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic (yad vashem), care nu se va stinge.“ (Isaia 56:5)

Yad Vashem este denumirea evreiască a Centrului Mondial de Cercetare a Holocaustului, din Ierusalim, pe care l-am vizitat recent. Este un muzeu viu, care are nu doar un scop comemorativ, ci și de cercetare, documentare și educaţie, pentru dialogul între naţiuni și între generaţii. Pentru ca noi toţi, împreună, să învăţăm lecţiile istoriei și ale suferinţei. Pentru a înţelege că barbaria nu este un stadiu depășit al omenirii și că nici ororile ei nu sunt îngheţate în timp.

Memorialul numelor devenite numere

Arhitectura acestui muzeu este o metaforă în piatră: două ziduri lungi, drepte, cenușii, înclinate spre centru, lăsând sus doar o fantă subţire de lumină, simbolizează parcursul de tunel, destinul subteran în vremuri de restriște; în interior, acest parcurs șerpuiește cronologic printre exponate – obiecte, articole de ziar, citate din cărţi și jurnale personale, filme de epocă, înregistrări ale proceselor de la Nürnberg, precum și mărturii video ale supravieţuitorilor și ale contemporanilor ce au fost martori ai unor evenimente abominabile.

Holul aducerii-aminte te întâmpină cu o flacără de veghe care se îndreaptă spre cer printr-o deschizătură fără geam a tavanului. În centrul altei încăperi circulare, căptușite de rafturi înalte cu dosare ce conţin dovezile unor firave existenţe frânte, există un con luminat, sub forma unui lampadar imens al tavanului, în interiorul căruia sunt expuse mii de fotografii ale victimelor, iar vârful lui e îndreptat tot spre cer. Stând sub el, poţi distinge clar chipurile primelor rânduri, însă celelalte devin tot mai neclare, tot mai îndepărtate – destine indistincte, amintind de nepăsarea, tăcerea și „răceala de gheaţă arctică a naţiunilor“, după expresia scriitorului-victimă Benjamin Fondane. Fanta de lumină a speranţei se lărgește la ieșirea din clădire, atrăgând iar privirile spre cer, singurul loc din lumea noastră ce a rămas nepătat, pentru că mâna omului nu-l poate atinge.

Detaliile concretizează, pentru ochii privitorului, identităţi șterse în gropi comune cu var nestins, destine îngropate în cenușa unor cuptoare – fotografii de familie, dedicaţii pe cărţi, note neliniștite de jurnal, mănuși confecţionate în lagăr, din material de pătură, bucăţele de creion tăinuite cu grijă, ochelari sparţi... Filmarea stivuirilor unor cadavre scheletice cu buldozerul, reluarea permanentă a acestor scene dau o senzaţie de recoltă grotescă a morţii, dar de o și mai grotescă ocupaţie a celor vii. O lucrătoare în salopetă târăște spre o groapă, trăgând-o de un singur picior, pe o altă femeie, moartă, goală, cu un păr bogat și un trup încă frumos, subţiat de suferinţe și indiferent la rănile produse în continuare de drumul cu pietriș. E o distanţă de niște ani între drumurile lor către aceeași destinaţie – moartea; și totuși, detașarea primeia faţă de această „activitate“ este atât de inumană. Și mai inumană îţi apare, apoi, atitudinea celor imortalizaţi pe peliculă ameninţându-i cu arma pe semenii lor vii, lipsiţi de apărare; vezi mame îngrozite și copii cu mâinile sus, speriaţi, descumpăniţi de lumea celor maturi, neștiind ce le rezervă nici viitorul, nici clipa prezentă.

Te întrebi cum poate ajunge un om să se îndepărteze atât de mult de semenii lui, să fie atât de lipsit de empatie la suferinţă, încât să-i trateze pe aceștia ca pe animale ori ca pe obiecte; să le transforme numele în simple numere înscrise pe mâna lor slăbită și pieritoare.

Yad Vashem reprezintă o încercare de (re)umanizare a tuturor prin apropierea de conștiinţă a chipurilor, a personalităţilor, a numelor acestor victime. Dacă ești un vizitator din România, poţi afla date despre persecuţiile care au avut loc și pe teritoriul ţării tale, sub regimul nazist; simplele informaţii și statistici reci din istorie devin acolo grozăvii neșterse.

Străinul din tine

Cum e posibil ca omul care se consideră creștin, de oriunde și de oricând, să devină deliberat călăul aproapelui său? Cum ajunge el să-și anihileze semenii, să-i reducă la simple numere, eventual având sentimentul, așa cum prevedea Iisus Christos, „că aduce o slujbă lui Dumnezeu“ (Ioan 16:1)?

Un prim răspuns îl putem găsi în Ideea care ucide, o antologie de texte a Institutului de Teorie Socială al Academiei: „fascismul și-a făcut aderenţii să nu mai vadă în ceilalţi oameni fiinţe apropiate, semeni de același fel cu ei înșiși, cu aceleași aptitudini și drepturi la existenţă și împlinire“[1].

Și totuși, nedumerirea persistă: cum anume se produce alipirea de o idee care poate părea generoasă, umanistă sau măcar justificată, dar care este criminală și contrazice celelalte idei și valori la care aderă un om, un presupus creștin?

Un posibil răspuns sau, cel puţin, un aspect care te pune pe gânduri se află în observaţiile aceluiași autor, Radu Florian. Acesta citează o propoziţie șocantă din opera unui intelectual interbelic ce a fost un model de gândire pentru mulţi contemporani – Nae Ionescu –, remarcând că „faima unei asemenea gândiri provenea din audienţa ei la un public care auzea ceea ce aștepta să audă[2]. Se pare că, dincolo de contextul înalt spiritual, de argumentaţia nobilă, de perspectiva filosofică, o singură formulare șocantă rămâne mai pregnant în minte; aceasta suna așa: „iubirea către aproapele nu este esenţială creștinismului“[3]. Radu Florian observă că asemenea afirmaţie elimină tocmai principiul moral fundamental că omul este aproapele omului.

Extrapolând, e legitim să te întrebi câtă influenţă au unii lideri de opinie, în condiţii psihologice speciale – de revolte, proteste, greve, revoluţii etc. Nu cumva ei oferă, implicit sau explicit, legitimarea finală a acţiunii? Atunci când agresivitatea crește la nivel social, unele idei devin pur și simplu stindarde, sunt idei la care nu mai cugetă nimeni, ci ele sunt preluate ca atare pentru că înnobilează acţiunea sau măcar o justifică („E timpul ca armele să vorbească“, „A sunat ceasul vechii orânduiri“ „Noi facem istoria“ etc.). Astfel, Gustave le Bon scria: „Mulţimile n-au fost niciodată însetate de adevăruri. Puse în faţa evidenţei care le displace, ele se amăgesc, preferând să zeifice eroarea, dacă eroarea le seduce. Cel care știe să le dea iluzii devine lesne stăpânul lor.“[4] Așa s-au născut și ideologia nazistă, cea fascistă, cea legionară, ca mănunchiuri de idei preocupate nu atât de adevăr, cât de instrumentarea unor acţiuni și programe care să urmărească interesele unor grupuri, redecorând realitatea după bunul lor plac.

Străinul de lângă tine

Dar în condiţii pașnice oare cum se petrece procesul de aderare la o idee extremistă, inumană? În vremuri neconflictuale, din ce se hrănește sentimentul de dispreţ faţă de semeni, care să ducă până la anihilarea lor, chiar și numai imaginară?

Cu decenii în urmă, o fetiţă de 7 ani, pe jumătate unguroaică, află de la rudele maghiare că „neamul lor a fost spurcat prin căsătoria mamei cu un valah împuţit“. În anii 1990, un absolvent de sociologie zecist susţinea că își dorește să plece tocmai în Africa de Sud ca să lupte, pentru că... „un negru bun e un negru mort“. O vizitatoare a muzeului Yad Vashem, în mijlocul atâtor dovezi că omul poate fi o fiară dacă nu are în el iubirea de semeni inspirată de iubirea de Dumnezeu, spunea: „Ne-ar trebui un Hitler pentru ţigani.“ Genul acesta de gânduri toxice m-a determinat să scriu articolul de faţă.

Asemenea idei, auzite poate cândva, din gura unor „mentori“, a unor persoane care contează sau care îi sunt dragi cuiva, devin periculoase dacă persistă chiar și într-un stadiu larvar, nemanifestat. Pentru că, atunci când condiţiile exterioare permit exprimarea lor, acestea devin endemice în anumite grupuri și ajung să ucidă. Ideile celor cu influenţă asupra altora au o viaţă ciudată; se nasc în mintea cuiva care le poate uita sau abandona mai târziu, dar ele încolţesc și cresc în mintea aderenţilor și admiratorilor și, după mult timp, își transmit roadele lor amare altora, chiar întregii umanităţi.

Dintr-un creștin evlavios, ritualic, dar rece și judicativ, poate rămâne doar cochilia unui pseudocreștin capabil de orice fanatism. El va fi adeptul diverselor segregări și „bisericuţe“; își va crea nenumărate criterii după care să vadă în aproapele său un străin; unul care nu e de-al lui, nu gândește ca el, nu face ca el, nu seamănă cu el; deci nu merită ce merită el; deci el este bun și străinul este rău; deci acest dușman trebuie îndepărtat, anihilat. În continuarea acestei logici greșite va căuta lideri, inspiratori și vorbitori preferaţi, care să confere legitimitate acţiunilor sale. Și, când libertatea sa de acţiune va crește, iar responsabilitatea va scădea, el va putea deveni un tiran. Sub acoperirea anonimatului sau a gloatei va aproba sau va pune în practică toate acele idei ucigașe, realizând din nou că era deja, de mult, un ucigaș cu gândul.

Amintirile nu pot fi împrumutate

Radu Florian nu a fost doar cercetător al ororilor produse de ideile care devin fapte ucigașe, ci și o victimă a lor. În vara lui 1941, copil fiind, s-a aflat într-unul dintre așa-numitele „trenuri ale morţii“ din Moldova, în care și-au găsit sfârșitul mii de evrei, printre care tatăl și fratele său. Erau trenuri pentru transportul animalelor, cu gurile de aerisire astupate, ticsite de corpuri umane aflate în agonie, după bătăile încasate la Prefectura din Iași; acestea erau plimbate zile întregi pe calea ferată, așteptându-se doar moartea celor închiși acolo.

Mintea de copil a înregistrat amintirea cruzimii și chiar a delectării de a face rău a unor oficiali, poliţiști și militari, atât din armata germană prezentă în ţară, cât și din cea română. „În doar câţiva ani, niciun deceniu, acești «oameni» au fost făcuţi să uite toate valorile etice și normele morale (...). Fascismul a produs repede rezultate cumplite în îndobitocirea oamenilor, desensibilizarea și metamorfozarea lor într-o armată specializată în asasinarea oamenilor nevinovaţi.“[5]

Cunoașterea de sine prin cunoașterea Lui

Profetul Ieremia spunea: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?“ (Ieremia 17:9). Au trecut milenii de la această neliniștitoare întrebare. Și totuși, istoria sângeroasă a omenirii de până azi arată cât de vulnerabili suntem la răul latent și necunoscut din noi. Nu au reușit să-l elimine de acolo nici reţetele umanismului, nici strategiile psihologice de autocunoaștere.

Yad Vashem este doar o mică parte din memoria universală a ororilor produse de om faţă de aproapele său, dar suficientă pentru ca, atunci când ieși la lumină, să te rușinezi de faptul că ești om. Ceea ce pare atât de clar în toate aceste furtuni ale omenirii e că nu există învingători și învinși acolo unde nu există demnitatea de a fi om. Acolo există doar călăi și victime. Pentru a rămâne demn, oricine e prins într-o luptă atât de absurdă și crudă trebuie să aleagă categoria victimelor. Este motivul pentru care bunicul meu aștepta, în 1942, cu bagajele făcute și cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu, ca oricând să fie luat de acasă cu familia și deportat doar pentru vina de a fi creștin protestant.

Poate că, după atâtea secole sângeroase, ne-am putea trezi din iluziile falsului creștinism și ale umanismului triumfalist. Totul este să realizăm că nu ne cunoaștem pe noi înșine; că am mizat greșit pe firea omenească păcătoasă, numind-o măreţia omului; că nu putem ignora, nici falsifica mesajul și voia Aceluia care ne cunoaște fără să nu prejudiciem atât propria persoană, cât și omenirea în ansamblu. Dacă ne-am lăsa conduși de El, am avea putere și pricepere, nu am mai semăna cu acei orbi care-i conduc pe alţi orbi din celebra pictură a lui Bruegel cel Bătrân[6]. Am înţelege că singura luptă sănătoasă este cu firea noastră pământească – o luptă continuă, până la sfârșitul vieţii. Am deveni mai uniţi și mai înţelegători cu semenii noștri, știindu-le și lupta lor. Un creștin adevărat înţelege de ce Iisus Christos ne arată că lumea aceasta precară nu trebuie râvnită, nici cucerită, nici împărţită și reîmpărţită, ci biruită. (Ioan, 16:33)

Footnotes
[1]„Radu Florian, „Ideologia fascistă – o expresie a crizelor civilizaţiei moderne“, în Ideea care ucide, antologie de texte coord. de A. Florian și C. Petculescu, București, Editura Noua Alternativă, 1994, p. 33.”
[2]„R. Florian, ibidem.”
[3]„Nae Ionescu, Curs de metafizică, București, Humanitas, 1991, p. 81, apud R. Florian, op. cit., ibidem.”
[4]Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, București, 1990.
[5]Radu Florian, „Salvgardarea memoriei istoriei”, Societate și cultură, nr. 3, 1991.
[6]„Pieter Bruegel cel Bătrân, Parabola orbilor, 1638, de inspiraţie biblică. ”.

Note

le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Anima, București, 1990.
Florian, Radu, „Salvgardarea memoriei istoriei”, Societate și cultură, nr. 3, 1991, p. 51.
„Radu Florian, „Ideologia fascistă – o expresie a crizelor civilizaţiei moderne“, în Ideea care ucide, antologie de texte coord. de A. Florian și C. Petculescu, București, Editura Noua Alternativă, 1994, p. 33.”
„R. Florian, ibidem.”
„Nae Ionescu, Curs de metafizică, București, Humanitas, 1991, p. 81, apud R. Florian, op. cit., ibidem.”
„Pieter Bruegel cel Bătrân, Parabola orbilor, 1638, de inspiraţie biblică. ”.

…le voi da în Casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un loc și un nume mai bune decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic (yad vashem), care nu se va stinge.“ (Isaia 56:5)

Yad Vashem este denumirea evreiască a Centrului Mondial de Cercetare a Holocaustului, din Ierusalim, pe care l-am vizitat recent. Este un muzeu viu, care are nu doar un scop comemorativ, ci și de cercetare, documentare și educaţie, pentru dialogul între naţiuni și între generaţii. Pentru ca noi toţi, împreună, să învăţăm lecţiile istoriei și ale suferinţei. Pentru a înţelege că barbaria nu este un stadiu depășit al omenirii și că nici ororile ei nu sunt îngheţate în timp.

Memorialul numelor devenite numere

Arhitectura acestui muzeu este o metaforă în piatră: două ziduri lungi, drepte, cenușii, înclinate spre centru, lăsând sus doar o fantă subţire de lumină, simbolizează parcursul de tunel, destinul subteran în vremuri de restriște; în interior, acest parcurs șerpuiește cronologic printre exponate – obiecte, articole de ziar, citate din cărţi și jurnale personale, filme de epocă, înregistrări ale proceselor de la Nürnberg, precum și mărturii video ale supravieţuitorilor și ale contemporanilor ce au fost martori ai unor evenimente abominabile.

Holul aducerii-aminte te întâmpină cu o flacără de veghe care se îndreaptă spre cer printr-o deschizătură fără geam a tavanului. În centrul altei încăperi circulare, căptușite de rafturi înalte cu dosare ce conţin dovezile unor firave existenţe frânte, există un con luminat, sub forma unui lampadar imens al tavanului, în interiorul căruia sunt expuse mii de fotografii ale victimelor, iar vârful lui e îndreptat tot spre cer. Stând sub el, poţi distinge clar chipurile primelor rânduri, însă celelalte devin tot mai neclare, tot mai îndepărtate – destine indistincte, amintind de nepăsarea, tăcerea și „răceala de gheaţă arctică a naţiunilor“, după expresia scriitorului-victimă Benjamin Fondane. Fanta de lumină a speranţei se lărgește la ieșirea din clădire, atrăgând iar privirile spre cer, singurul loc din lumea noastră ce a rămas nepătat, pentru că mâna omului nu-l poate atinge.

Detaliile concretizează, pentru ochii privitorului, identităţi șterse în gropi comune cu var nestins, destine îngropate în cenușa unor cuptoare – fotografii de familie, dedicaţii pe cărţi, note neliniștite de jurnal, mănuși confecţionate în lagăr, din material de pătură, bucăţele de creion tăinuite cu grijă, ochelari sparţi… Filmarea stivuirilor unor cadavre scheletice cu buldozerul, reluarea permanentă a acestor scene dau o senzaţie de recoltă grotescă a morţii, dar de o și mai grotescă ocupaţie a celor vii. O lucrătoare în salopetă târăște spre o groapă, trăgând-o de un singur picior, pe o altă femeie, moartă, goală, cu un păr bogat și un trup încă frumos, subţiat de suferinţe și indiferent la rănile produse în continuare de drumul cu pietriș. E o distanţă de niște ani între drumurile lor către aceeași destinaţie – moartea; și totuși, detașarea primeia faţă de această „activitate“ este atât de inumană. Și mai inumană îţi apare, apoi, atitudinea celor imortalizaţi pe peliculă ameninţându-i cu arma pe semenii lor vii, lipsiţi de apărare; vezi mame îngrozite și copii cu mâinile sus, speriaţi, descumpăniţi de lumea celor maturi, neștiind ce le rezervă nici viitorul, nici clipa prezentă.

Te întrebi cum poate ajunge un om să se îndepărteze atât de mult de semenii lui, să fie atât de lipsit de empatie la suferinţă, încât să-i trateze pe aceștia ca pe animale ori ca pe obiecte; să le transforme numele în simple numere înscrise pe mâna lor slăbită și pieritoare.

Yad Vashem reprezintă o încercare de (re)umanizare a tuturor prin apropierea de conștiinţă a chipurilor, a personalităţilor, a numelor acestor victime. Dacă ești un vizitator din România, poţi afla date despre persecuţiile care au avut loc și pe teritoriul ţării tale, sub regimul nazist; simplele informaţii și statistici reci din istorie devin acolo grozăvii neșterse.

Străinul din tine

Cum e posibil ca omul care se consideră creștin, de oriunde și de oricând, să devină deliberat călăul aproapelui său? Cum ajunge el să-și anihileze semenii, să-i reducă la simple numere, eventual având sentimentul, așa cum prevedea Iisus Christos, „că aduce o slujbă lui Dumnezeu“ (Ioan 16:1)?

Un prim răspuns îl putem găsi în Ideea care ucide, o antologie de texte a Institutului de Teorie Socială al Academiei: „fascismul și-a făcut aderenţii să nu mai vadă în ceilalţi oameni fiinţe apropiate, semeni de același fel cu ei înșiși, cu aceleași aptitudini și drepturi la existenţă și împlinire“[1].

Și totuși, nedumerirea persistă: cum anume se produce alipirea de o idee care poate părea generoasă, umanistă sau măcar justificată, dar care este criminală și contrazice celelalte idei și valori la care aderă un om, un presupus creștin?

Un posibil răspuns sau, cel puţin, un aspect care te pune pe gânduri se află în observaţiile aceluiași autor, Radu Florian. Acesta citează o propoziţie șocantă din opera unui intelectual interbelic ce a fost un model de gândire pentru mulţi contemporani – Nae Ionescu –, remarcând că „faima unei asemenea gândiri provenea din audienţa ei la un public care auzea ceea ce aștepta să audă[2]. Se pare că, dincolo de contextul înalt spiritual, de argumentaţia nobilă, de perspectiva filosofică, o singură formulare șocantă rămâne mai pregnant în minte; aceasta suna așa: „iubirea către aproapele nu este esenţială creștinismului“[3]. Radu Florian observă că asemenea afirmaţie elimină tocmai principiul moral fundamental că omul este aproapele omului.

Extrapolând, e legitim să te întrebi câtă influenţă au unii lideri de opinie, în condiţii psihologice speciale – de revolte, proteste, greve, revoluţii etc. Nu cumva ei oferă, implicit sau explicit, legitimarea finală a acţiunii? Atunci când agresivitatea crește la nivel social, unele idei devin pur și simplu stindarde, sunt idei la care nu mai cugetă nimeni, ci ele sunt preluate ca atare pentru că înnobilează acţiunea sau măcar o justifică („E timpul ca armele să vorbească“, „A sunat ceasul vechii orânduiri“ „Noi facem istoria“ etc.). Astfel, Gustave le Bon scria: „Mulţimile n-au fost niciodată însetate de adevăruri. Puse în faţa evidenţei care le displace, ele se amăgesc, preferând să zeifice eroarea, dacă eroarea le seduce. Cel care știe să le dea iluzii devine lesne stăpânul lor.“[4] Așa s-au născut și ideologia nazistă, cea fascistă, cea legionară, ca mănunchiuri de idei preocupate nu atât de adevăr, cât de instrumentarea unor acţiuni și programe care să urmărească interesele unor grupuri, redecorând realitatea după bunul lor plac.

Străinul de lângă tine

Dar în condiţii pașnice oare cum se petrece procesul de aderare la o idee extremistă, inumană? În vremuri neconflictuale, din ce se hrănește sentimentul de dispreţ faţă de semeni, care să ducă până la anihilarea lor, chiar și numai imaginară?

Cu decenii în urmă, o fetiţă de 7 ani, pe jumătate unguroaică, află de la rudele maghiare că „neamul lor a fost spurcat prin căsătoria mamei cu un valah împuţit“. În anii 1990, un absolvent de sociologie zecist susţinea că își dorește să plece tocmai în Africa de Sud ca să lupte, pentru că… „un negru bun e un negru mort“. O vizitatoare a muzeului Yad Vashem, în mijlocul atâtor dovezi că omul poate fi o fiară dacă nu are în el iubirea de semeni inspirată de iubirea de Dumnezeu, spunea: „Ne-ar trebui un Hitler pentru ţigani.“ Genul acesta de gânduri toxice m-a determinat să scriu articolul de faţă.

Asemenea idei, auzite poate cândva, din gura unor „mentori“, a unor persoane care contează sau care îi sunt dragi cuiva, devin periculoase dacă persistă chiar și într-un stadiu larvar, nemanifestat. Pentru că, atunci când condiţiile exterioare permit exprimarea lor, acestea devin endemice în anumite grupuri și ajung să ucidă. Ideile celor cu influenţă asupra altora au o viaţă ciudată; se nasc în mintea cuiva care le poate uita sau abandona mai târziu, dar ele încolţesc și cresc în mintea aderenţilor și admiratorilor și, după mult timp, își transmit roadele lor amare altora, chiar întregii umanităţi.

Dintr-un creștin evlavios, ritualic, dar rece și judicativ, poate rămâne doar cochilia unui pseudocreștin capabil de orice fanatism. El va fi adeptul diverselor segregări și „bisericuţe“; își va crea nenumărate criterii după care să vadă în aproapele său un străin; unul care nu e de-al lui, nu gândește ca el, nu face ca el, nu seamănă cu el; deci nu merită ce merită el; deci el este bun și străinul este rău; deci acest dușman trebuie îndepărtat, anihilat. În continuarea acestei logici greșite va căuta lideri, inspiratori și vorbitori preferaţi, care să confere legitimitate acţiunilor sale. Și, când libertatea sa de acţiune va crește, iar responsabilitatea va scădea, el va putea deveni un tiran. Sub acoperirea anonimatului sau a gloatei va aproba sau va pune în practică toate acele idei ucigașe, realizând din nou că era deja, de mult, un ucigaș cu gândul.

Amintirile nu pot fi împrumutate

Radu Florian nu a fost doar cercetător al ororilor produse de ideile care devin fapte ucigașe, ci și o victimă a lor. În vara lui 1941, copil fiind, s-a aflat într-unul dintre așa-numitele „trenuri ale morţii“ din Moldova, în care și-au găsit sfârșitul mii de evrei, printre care tatăl și fratele său. Erau trenuri pentru transportul animalelor, cu gurile de aerisire astupate, ticsite de corpuri umane aflate în agonie, după bătăile încasate la Prefectura din Iași; acestea erau plimbate zile întregi pe calea ferată, așteptându-se doar moartea celor închiși acolo.

Mintea de copil a înregistrat amintirea cruzimii și chiar a delectării de a face rău a unor oficiali, poliţiști și militari, atât din armata germană prezentă în ţară, cât și din cea română. „În doar câţiva ani, niciun deceniu, acești «oameni» au fost făcuţi să uite toate valorile etice și normele morale (…). Fascismul a produs repede rezultate cumplite în îndobitocirea oamenilor, desensibilizarea și metamorfozarea lor într-o armată specializată în asasinarea oamenilor nevinovaţi.“[5]

Cunoașterea de sine prin cunoașterea Lui

Profetul Ieremia spunea: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?“ (Ieremia 17:9). Au trecut milenii de la această neliniștitoare întrebare. Și totuși, istoria sângeroasă a omenirii de până azi arată cât de vulnerabili suntem la răul latent și necunoscut din noi. Nu au reușit să-l elimine de acolo nici reţetele umanismului, nici strategiile psihologice de autocunoaștere.

Yad Vashem este doar o mică parte din memoria universală a ororilor produse de om faţă de aproapele său, dar suficientă pentru ca, atunci când ieși la lumină, să te rușinezi de faptul că ești om. Ceea ce pare atât de clar în toate aceste furtuni ale omenirii e că nu există învingători și învinși acolo unde nu există demnitatea de a fi om. Acolo există doar călăi și victime. Pentru a rămâne demn, oricine e prins într-o luptă atât de absurdă și crudă trebuie să aleagă categoria victimelor. Este motivul pentru care bunicul meu aștepta, în 1942, cu bagajele făcute și cu credinţă nestrămutată în Dumnezeu, ca oricând să fie luat de acasă cu familia și deportat doar pentru vina de a fi creștin protestant.

Poate că, după atâtea secole sângeroase, ne-am putea trezi din iluziile falsului creștinism și ale umanismului triumfalist. Totul este să realizăm că nu ne cunoaștem pe noi înșine; că am mizat greșit pe firea omenească păcătoasă, numind-o măreţia omului; că nu putem ignora, nici falsifica mesajul și voia Aceluia care ne cunoaște fără să nu prejudiciem atât propria persoană, cât și omenirea în ansamblu. Dacă ne-am lăsa conduși de El, am avea putere și pricepere, nu am mai semăna cu acei orbi care-i conduc pe alţi orbi din celebra pictură a lui Bruegel cel Bătrân[6]. Am înţelege că singura luptă sănătoasă este cu firea noastră pământească – o luptă continuă, până la sfârșitul vieţii. Am deveni mai uniţi și mai înţelegători cu semenii noștri, știindu-le și lupta lor. Un creștin adevărat înţelege de ce Iisus Christos ne arată că lumea aceasta precară nu trebuie râvnită, nici cucerită, nici împărţită și reîmpărţită, ci biruită. (Ioan, 16:33)

Footnotes
[1]„Radu Florian, „Ideologia fascistă – o expresie a crizelor civilizaţiei moderne“, în Ideea care ucide, antologie de texte coord. de A. Florian și C. Petculescu, București, Editura Noua Alternativă, 1994, p. 33.”
[2]„R. Florian, ibidem.”
[3]„Nae Ionescu, Curs de metafizică, București, Humanitas, 1991, p. 81, apud R. Florian, op. cit., ibidem.”
[4]Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, București, 1990.
[5]Radu Florian, „Salvgardarea memoriei istoriei”, Societate și cultură, nr. 3, 1991.
[6]„Pieter Bruegel cel Bătrân, Parabola orbilor, 1638, de inspiraţie biblică. ”.

Note

le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Anima, București, 1990.
Florian, Radu, „Salvgardarea memoriei istoriei”, Societate și cultură, nr. 3, 1991, p. 51.
„Radu Florian, „Ideologia fascistă – o expresie a crizelor civilizaţiei moderne“, în Ideea care ucide, antologie de texte coord. de A. Florian și C. Petculescu, București, Editura Noua Alternativă, 1994, p. 33.”
„R. Florian, ibidem.”
„Nae Ionescu, Curs de metafizică, București, Humanitas, 1991, p. 81, apud R. Florian, op. cit., ibidem.”
„Pieter Bruegel cel Bătrân, Parabola orbilor, 1638, de inspiraţie biblică. ”.
SURSĂ:Semnele timpului, iunie 2014, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.