Sunt tatăl extenuat al unei fetiţe de doi ani și îmi închei adesea zilele cu sentimentul că trec linia de sosire mereu pe ultimul loc. Ar fi destul de rău dacă poticnelile mele ar fi vizibile doar în intimitatea căminului nostru, dar multe episoade jenante ale vieţii mele de părinte s-au derulat în locuri publice, sub privirile curioase ale trecătorilor.
Să luăm, de exemplu, o vizită nevinovată la supermarket. Există un set previzibil de comportamente care pot fi observate ori de câte ori familiile tinere se intersectează. În primul rând, părinţii zâmbesc și fac remarci despre drăgălășenia odraslele celorlalţi. Între timp, acestea scot ţipete, se mânjesc generos cu mâncare pentru bebeluși sau au nevoie urgentă de schimbarea scutecului. Părinţii trec apoi la evaluări deloc subtile, care pornesc de la marca de cărucior aleasă de ceilalţi la comportamentul copilului și la aspectul obosit al omologilor lor. Știm cu toţii că lucrurile se petrec în acest mod; îi judecăm pe ceilalţi și ei ne judecă, la rândul lor.
În cei doi ani de când sunt tată am început să capăt imunitate la judecata celorlalţi. Nu mă mai simt ofensat atât de ușor de comentariile despre copilul meu. Intru mai rar în defensivă atunci când primesc sfaturi nesolicitate sau sunt scrutat de ochi critici. Ceea ce înseamnă că am căpătat puţină experienţă.
Preocupări și griji de părinte
În ultimii câţiva ani, feed-ul de pe reţelele de socializare pare să se fi transformat într-o serie nesfârșită de actualizări privind sarcina sau etapele copilăriei timpurii, în timp ce alimentez această nebunie postând poze și glume. Văd anunţurile pline de bucurie despre nașterea copiilor și recunosc atât sentimentul de euforie, cât și temerile pe care le nutresc noii părinţi.
La rândul meu, sunt îngrijorat de ce se va întâmpla copilului meu. Vreau să-mi protejez fetiţa de urâţenia lumii reale și să o feresc de multe lucruri. Credeam că părinţii mei exagerau cu vigilenţa lor atunci când eram copil, dar lucrurile s-au schimbat mult, iar acum este rândul meu să fiu paranoic. Mă înspăimântă gândul că nu îmi voi putea proteja fiica decât pentru scurt timp, înainte de a fi nevoit să mă retrag și să mă rog ca totul să fie bine.
Suferinţa lui Iisus și suferinţa Tatălui
Nu pot decât să-mi imaginez sentimentul de îngrijorare pe care Dumnezeu Tatăl trebuie să-l fi simţit când s-a gândit la suferinţele prin care urma să treacă Fiul Său pe acest pământ. Spre deosebire de noi, care ne imaginăm și ne dorim o viaţă lungă, sigură și prosperă pentru copiii noștri, Dumnezeu știa că Fiul Său nu se va bucura de niciunul dintre aceste lucruri. Iisus se întrupase, luând chip de om muritor, pentru a Se aduce pe Sine ca jertfă, iar Tatăl trebuia să renunţe la dorinţa firească de a-L proteja de tot ce urma să se întâmple.
În timp ce Fiul se năștea ca un copil lipsit de apărare, Tatăl Său știa că El va fi judecat și neînţeles de cei în lumea cărora coborâse, că va fi tratat cu o cruzime greu de imaginat și va avea o moarte îngrozitoare.
De la începutul vieţii Sale pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să îndure dificultăţi. La scurt timp după nașterea lui Iisus, părinţii Lui au fost nevoiţi să fugă de mânia unui rege criminal și să trăiască o viaţă de refugiaţi.
A fost o schimbare dramatică – de la cea mai puternică Fiinţă din univers, Iisus a devenit una dintre cele mai vulnerabile.
Astăzi suntem dureros de conștienţi de criza pe care o trăiesc refugiaţii. Poveștile lor tragice sunt subiect de știri. Citim despre refugiaţi africani care mor înecaţi, în încercarea disperată de a începe o viaţă nouă în Europa, despre ziduri și interdicţii de călătorie concepute pentru a-i ţine departe pe cei indezirabili. Auzim de centre în care refugiaţii trăiesc în condiţii inumane. Neputincioși, incomozi, indezirabili și de temut – poate că nu există un grup mai neînţeles decât cel al refugiaţilor. Așa și-a început Fiul lui Dumnezeu viaţa, ca refugiat. Nevoiţi să fugă din Betleem, Iosif și Maria l-au luat pe Iisus și s-au îndreptat spre Egipt, fără a avea siguranţa pe care o oferă cetăţenia sau averea.
A fost o schimbare dramatică – de la cea mai puternică Fiinţă din univers, Iisus a devenit una dintre cele mai vulnerabile. Nu a fost obligat să o facă, ci a fost o alegere de bunăvoie, din dragoste pentru noi. El a devenit Ajutorul nostru, Avocatul nostru și, prin moartea lui pe cruce, Răscumpărătorul nostru.
Citește și: Pruncul din iesle și misiunea de salvare a lumii
Înainte de a se naște în trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu a fost conștient de intensitatea luptei și suferinţei prin care urma să treacă de la leagăn la cruce. Ca om, El a avut acces la o putere supranaturală, dar nu a folosit-o niciodată pentru Sine. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8). În încercarea de a ne salva, Iisus a îndurat toate lucrurile de care părinţii încearcă cu disperare să-i ferească pe copii lor.
Un Dumnezeu care înţelege durerea
O realitate oarecum contraintuitivă a experienţei umane este aceea că obstacolele și încercările nedorite din viaţă sfârșesc prin a ne face mai puternici, atâta timp cât ne ţinem ochii pe premiu. Un atlet îndură chinuri mari pentru a câștiga o medalie. Artiștii își cheltuie ani din viaţă lucrând la diferite proiecte, înainte de a realiza o capodoperă. Inventatorii și antreprenorii au, de obicei, multe idei și încercări eșuate înainte de a reuși.
Pentru a ieși, în cele din urmă, victorioși, este nevoie de angajament pe termen lung. Avem nevoie de curaj, rezistenţă, credinţă și viziune. Obiectivele pe care le urmărim aici cer sacrificii. Prin urmare, de ce facem tot posibilul să evităm durerea și să ne protejăm familiile de ea? O parte din geniul celor care reușesc în această viaţă este capacitatea lor de a vedea că perfecţiunea se obţine în creuzetul adversităţii. În timp ce ne confruntăm cu obstacolul, ni se arată o cale – care trece totdeauna prin el – spre recompense din viitor.
O parte din geniul celor care reușesc în viaţă este capacitatea de a vedea că perfecţiunea se obţine în creuzetul adversităţii.
Părinţii înţelepţi (în rândul cărora nu îndrăznesc încă să mă includ) le permit copiilor să îndure încercările vieţii. Îi iubesc și îi sprijină la fiecare pas, dar nu îi scutesc de luptă. Ei știu că, în viaţa reală, nu poţi ajunge pe vârful muntelui fără munca și durerea pe care le presupun fiecare pas.
Pe măsură ce copiii devin adulţi responsabili, ei își însușesc această înţelepciune. Învaţă că nu există răsplată care să conteze fără un strop durere.
La o scară infinit mai mare, aceasta este ceea ce Dumnezeu Tatăl și Fiul Lui au făcut pentru noi. Pentru a ne salva, Iisus a îndurat de bunăvoie suferinţa și moartea care erau partea noastră, a păcătoșilor. Isaia 53:4 ne amintește că El „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Versetul 5 subliniază că „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. Iar Dumnezeu Tatăl, care Îl iubește pe Fiul Său într-o măsură pe care nu o vom înţelege niciodată, I-a îngăduit să urmeze acest drum tăios.
Nașterea lui Iisus, o poveste plină de speranţă
În ciuda luptei și durerii care urmau, nașterea lui Iisus a fost un eveniment extraordinar. Îngeri bucuroși, magi obosiţi de călătorie și păstori umili s-au unit pentru a sărbători nașterea Fiului împreună cu părinţii Săi pământești. Și, 2000 de ani mai târziu, milioane de oameni din întreaga lume sărbătoresc încă prima venire a lui Iisus.
Povestea Evangheliei este o poveste de prietenie, iubire și speranţă. Prin propria Sa viaţă și moarte, Dumnezeu Fiul a arătat că nu există iubire mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru prietenii tăi. După ce a gustat moartea, pentru ca noi să putem trăi, Iisus a înviat. S-a înălţat la Tatăl Său și ne pregătește un loc în cer. Ce vești mai bune ca acestea am putea auzi vreodată?
Credinţa în Iisus poate că nu diminuează durerea pe care trebuie să o îndurăm cu toţii pe acest pământ, dar cu siguranţă așază această durere într-o perspectivă plină de speranţă.
Reduta păcatului, cea a suferinţei și a morţii au fost cucerite, și suntem invitaţi să devenim, prin Iisus, parte a unei povești de restaurare și speranţă; genul de speranţă care poate vindeca pe cei cu inima rănită și poate ridica pe cei obosiţi. Este speranţa care aduce mângâiere celor apăsaţi și înveselește pe cei singuri.
Și, nu în ultimul rând, este speranţa care poate aduce pace chiar și tinerilor părinţi care își strâng în braţe copiii abia născuţi.
Bjorn Karlman este un scriitor independent. Se consideră un „nomad digital”, călătorește prin lume și trăiește în două sau trei ţări în fiecare an, împreună cu soţia și copilul lor. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
