În tradiţia vestică, începând cu Thales din Milet, filosofii au căutat mereu răspunsuri la întrebări care transcend lumea materială, palpabilă. Una dintre cele mai arzătoare interogări care a dăinuit secole de-a rândul și care a apăsat multe minţi luminate este dilema sensului vieţii.

În mii de ani de istorie nu s-a putut ajunge la un consens filosofic pe tema sensului existenţei umane, ba chiar au apărut o sumedenie de idei contradictorii. Hedonismul susţine că împlinirea vine exclusiv din urmarea plăcerilor și din evitarea suferinţei. În schimb, stoicismul consideră că virtutea poate fi găsită doar în cumpătare și înfruntarea vicisitudinilor. Similar, teismul leagă sensul vieţii de crearea omului de către Dumnezeu și de trăirea în concordanţă cu caracterul divin, în timp ce nihilismul, mișcarea intelectuală care a declarat că „Dumnezeu este mort”, golește viaţa de orice noimă. Lista poate continua cu multe alte exemple contradictorii care atestă divizarea punctelor de vedere în această privinţă.

Existenţa noastră presupune o căutare a identităţii, a unui sine cu care putem fi mulţumiţi. Diversele ideologii sau principii de viaţă sunt doar coordonatele care ne ghidează către acel ideal după care tânjim, conștient sau nu. Evident, un principiu universal, care să guverneze fiecare minte, este o aspiraţie utopică, unii considerând-o chiar implicit incompatibilă cu liberul-arbitru uman. De aici s-ar putea concluziona că sensul în viaţă și-l dă fiecare. Totuși, acesta nu este un răspuns care să ne satisfacă.

În amalgamul ideilor apărute de-a lungul secolelor se poate găsi un numitor comun: căutarea fericirii de durată. Fiind o idee atât de largă și de puţin definită, aceasta poate însemna un număr interminabil de lucruri, fie că ţin de aspecte materiale, fie de metafizice. Unii pot găsi fericirea într-o viaţă trăită conform principiilor budiste, pe când alţii, în acumularea constantă de bunuri monetare.

Din păcate, odată cu secularizarea treptată a societăţii, fericirea este căutată din ce în ce mai mult în aspecte palpabile, în recompensa imediată și mai puţin în împlinirea prin aplicarea unei etici valoroase. Odată cu desacralizarea adusă de iluminism, omul și-a pierdut compasul moral absolut și a îmbrăţișat individualismul, astfel că nu mai ţinem cont unii de alţii în fuga noastră către fericire.

Pentru mine, sensul vieţii se găsește în bucuria adusă de trăirea unor principii benefice pentru minte, corp și pentru aproapele meu. Albert Camus susţine că este absurd să cauţi valori într-o lume care nu are așa ceva și care este indiferentă faţă de ele. E adevărat că societatea este denaturată, dar acesta nu este un motiv solid pentru a renunţa la o viaţă frumoasă. După explorarea mai multor posibilităţi de a trăi, am găsit o plăcere aparte în principiile biblice. Lăsând la o parte discuţia legată de verosimilitatea naraţiunii biblice, care nu va ajunge vreodată la un final acceptat de toată lumea, cred că modelul uman propus de aceasta este idealul la care, dacă am ajunge, lumea ar arăta diferit.

Adesea, creștinismul este privit doar din prisma istoriei și a bisericii ca instituţie, dând mai multă atenţie greșelilor oamenilor decât învăţăturilor creștine propriu-zise. Privind la Iisus putem observa o viaţă atât de simplă și totodată satisfăcătoare. În El putem vedea frumuseţea adevărată, cea a sufletului. Impactul Lui asupra istoriei a fost atât de cutremurător încât a împărţit timpul în două, până la El și după El. Discursul Lui, fundamentat în iubirea de semeni, în bunătate și milă, dezvoltat ulterior în cele 21 de epistole ale apostolilor Săi, este unic prin renunţarea absolută la sine. Prin exemplul Lui de om desăvârșit putem da sens unei vieţi trăite adeseori în rătăcire, amărâtă de acte egoiste și de avuţii trecătoare.

Biblia ar putea fi compasul moral universal după care am putea naviga prin viaţă și care ar putea reda componenta afectivă unei societăţi amorţite de cultul propriei persoane.

Unul din tablourile mele favorite este „Întoarcerea fiului risipitor” de Rembrandt. Pictura constituie un joc de lumini și umbre care ascunde în obscuritate personajele secundare și păstrează în prim-plan scena emoţionantă a tatălui care își îmbrăţișează fiul. Este probabil una dintre cele mai frumoase transpuneri pe pânză a principiilor creștine de iertare și iubire. Îmi doresc să pot trăi viaţa în asentiment cu acest tablou excepţional.