Interviul care urmează a fost realizat pentru SperanţaTV cu aproape zece ani în urmă, când invitatul, pastorul Don Schneider, era președintele bisericii adventiste din America de Nord. Anul acesta, la 23 mai, el a încetat din viaţă, la vârsta de 76 de ani. Cei care urmăresc SperanţaTV își aduc aminte că, pentru câteva sezoane, au putut să îi urmărească emisiunea „Simţi că trăiești”. Fiecare emisiune și fiecare predică începea, invariabil, cu o mărturisire: Iisus este Prietenul meu, Mântuitorul meu, Domnul meu, Prietenul meu. Și adesea, privind în ochi pe cineva, adăuga: El vrea să fie și Prietenul tău!

Care a fost cel mai semnificativ moment al copilăriei dumneavoastră?

Familia noastră nu era prea religioasă. Tata instala centrale termice. Așa a ajuns la o biserică. Cei de acolo luau foarte în serios credinţa. Tata le-a spus muncitorilor lui: Mâine, când veniţi la lucru, să vă aduceţi de mâncare pentru prânz, pentru seară, ceva pentru noapte și micul dejun pentru a doua zi, pentru că vom lucra fără întrerupere. Este foarte frig și vreau să pornim centrala, ca oamenii să poată să vină la biserică.

Dar vineri a venit cineva și le-a spus: „După prânz, strângeţi sculele și mergeţi acasă.” Era o biserică adventistă de ziua a șaptea. Tata s-a împrietenit cu cei de acolo, am început să studiem Biblia împreună și, cu timpul, aceasta ne-a aprins credinţa și a dat un curs nou vieţii noastre.

Familia noastră lărgită se adună câteodată la un hotel și petrecem un timp împreună. Le-am vorbit membrilor familie noastre despre cum au venit înaintașii noștri din Europa. Am fost la o bibliotecă și am găsit imagini cu vasul în care au venit. Li le-am arătat. Și am mai descoperit ceva. Dinspre partea mamei mele, venise un grup mai mare deodată. Și au venit cu câte un singur bagaj. Cei din partea tatălui nu au avut nimic cu ei. Au venit cu ce aveau pe ei. Când au sosit, s-au stabilit în Wisconsin și au început acolo o viaţă nouă. Dar nu au îmbrăţișat o religie nouă. Apoi am continuat prin a le spune că familia noastră a adoptat un nou mod de credinţă, atunci când am luat în serios slujirea lui Dumnezeu.

Ce vârstă aveaţi când familia dumneavoastră a făcut această schimbare?

Aveam opt, până în zece ani, însă a fost o decizie foarte importantă pentru mine.

Așadar luaserăţi parte la toate acele discuţii?

O, da! Datorită acelui timp de studierea a Bibliei, am început să Îl cunosc pe Iisus în mod personal. Dar, în timpul adolescenţei, nu am mai păstrat prea bine în minte acele lucruri. Am fost la o școală cu internat și am uitat destul de mult. Îmi pare rău pentru asta. Dar, într-o vineri seara, colegul meu de cameră nu era cu mine. M-am dus și am încuiat ușa, ca să fiu singur. Am îngenuncheat lângă pat și I-am spus lui Dumnezeu: „Vreau să iei Tu viaţa mea! Vreau să Îţi slujesc! Voi fi al Tău. Vino în viaţa mea!” De atunci mi-am dorit să Îi slujesc. Nu vreau să spun că am fost perfect, dar L-am slujit de atunci, de când aveam în jur de 17 ani.

Vă amintiţi ce v-a determinat să luaţi acea decizie?

Un prieten de-al meu îmi spusese: „Vreau să devin creștin adevărat.” Creștinii numesc aceasta mărturie personală și eu cred în puterea ei. Când vorbiţi cu mine și îmi spuneţi că Îi slujiţi lui Iisus, aceasta are o influenţă asupra mea. Sper că astăzi, când le amintim despre slujirea lui Iisus, oamenii vor spune: „Și eu vreau să Îi slujesc lui Iisus!”

Așadar, în ziua în care băiatul acela mi-a vorbit despre Iisus, eu am îngenuncheat lângă pat și mi-am încredinţat viaţa lui Iisus.

Când v-aţi gândit să fiţi pastor?

A doua zi! Mergeam din căminul de băieţi spre cantină și cântam. Trebuie să știţi că nu am voce bună. Dar eu tot cântam, iar cuvintele erau: „Am fost pierdut de Tatăl meu/Dar acum vin acas’.” Atunci am început să mă gândesc să mă fac pastor. Și aceasta este ceea ce am făcut toată viaţa mea: Am fost pastor, timp de peste 40 de ani, și Îl laud pe Dumnezeu pentru șansa aceasta.

Cum aţi ajuns să aveţi emisiunea „Simţi că trăiești”? Care a fost viziunea cu care aţi început?

Când am lucrat în California, aveam o emisiune la radio și mi-a plăcut mult. Apoi cineva m-a întrebat dacă nu pot să fac același lucru pentru Hope Channel. Așa am început. Este același lucru pe care îl avem aici. Aleg oameni care au o poveste specială de viaţă și pot să vorbească despre ea.

Am intervievat mulţi oameni. Într-o emisiune, o doamnă a povestit cum a înfiinţat o biserică. Am sunat-o și i-am spus:

— Vreau să vin să văd biserica.

— Nu, nu vreau să veniţi.

— De ce nu? Care este problema?

— Nu știţi cum să vă îmbrăcaţi în biserica mea.

— Am mers la biserică toată viaţa mea.

— Știu, dar aici nu știţi cum să vă îmbrăcaţi.

— Unde greșesc?

— O să-i speriaţi pe oamenii mei. Probabil că veţi purta costum și cravată. Oamenilor mei le va fi frică. Oamenii care vin la biserica mea nu au casă, locuiesc sub un pod, și o să creadă că aţi venit să-i arestaţi. De asta nu vreau să veniţi. Totuși, dacă nu veniţi în costum, puteţi să veniţi.

Așa am făcut. Mi-a lăsat costumul în mașină și am intrat în biserică. De fapt nu era o clădire de biserică, era o pizzerie. Ajutam la curăţenie și, când a intrat un bărbat, l-am întrebat:

— Ce faci?

— Minunat, a spus el. Sunt curat. De o săptămână întreagă nu am mai luat niciun drog.

Atunci am înţeles care era problema cu hainele mele. Toţi în biserica aceea erau așa. Fiecare spunea: „Tocmai m-am lăsat de droguri” sau „Abia am ieșit din pușcărie”. Biserica ei era pentru astfel de oameni. Și Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce face ea.

Am mai avut în emisiune un doctor care, în timpul lui liber, îndepărtează tatuaje. L-am întrebat de ce este așa de important, iar el mi-a explicat: „Tatuajele au o semnificaţie, spun o istorie. Niște lacrimi înseamnă că ai ucis pe cineva. Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu tine. Fără tatuaje cineva poate să înceapă o viaţă nouă.”

Am intervievat-o și pe cea care mi-a fost mie medic, o doamnă. Am fost bolnav și ea m-a ajutat să mă fac bine. Știţi că am avut o tumoare pe creier, mai degrabă un chist pe creier? Într-o zi i-am spus soţiei mele: „Nu prea mai văd bine. Trebuie să mă duc să îmi fac alţi ochelari.” Dar nu a fost mai bine. Din doctor în doctor, am ajuns la unul care a constatat că vederea periferică era afectată și mi-a spus: „Este nevoie de un RMN”, și mi-a făcut o programare. Așa am aflat că am o tumoare pe creier. Am fost trimis la un neurochirurg.

Când s-a întâmplat asta?

Acum patru ani. Am făcut o programare și, când am ajuns, sala de așteptare era plină. Dar asistenta a venit și ne-a spus: „Doctorul a intrat într-o operaţie de urgenţă și nu va veni astăzi. Veniţi pe rând să vă reprogramez peste două săptămâni. Am fost ultimul chemat și asistenta mi-a spus: „Știu, sunteţi foarte bolnav și nu puteţi aștepta două săptămâni. Reveniţi mâine și o să fiţi consultat.”

A doua zi, medicul mi-a spus: „Trebuie să fiţi operat.” I-am spus: „Dar am de făcut multe lucruri importante și aș vrea să aștept câteva săptămâni.” „Nicio problemă”, a răspuns el. „Dar trebuie să știţi ceva. Tumoarea aceea apasă pe un nerv. În trei săptămâni, nervul va fi mort și nu veţi mai putea vedea pentru tot restul vieţii.”

Mi-am spus: Omul ăsta chiar știe să fie convingător! „În cazul acesta”, i-am spus, „să programăm operaţia.” Și m-a operat. A pătruns prin gură, nas, sinusuri, a făcut un orificiu în craniu și a înţepat acel chist ca să dea voie lichidului să se scurgă. Când m-am trezit după operaţie, puteam să văd. El îmi spusese că, poate, voi putea să văd din nou, însă doar după trei sau chiar șase luni. Dar am putut vedea în ziua de după operaţie. Eram foarte fericit. Eram emoţionat. De fapt m-am trezit în timpul nopţii și m-am uitat la ușă și am putut să văd fibra lemnului și nu mi-am mai luat ochii de acolo. Apoi m-am uitat de jur împrejur și mă bucuram foarte mult de ceea ce vedeam. Apoi am spus: Vreau să mă uit lung la soţia mea, pentru că vreau să știu exact cum arată.

A trebuit să mai fac un RMN. În doi ani, chistul a crescut iarăși. Doctorul mi-a spus: „De data aceasta, împinge puţin în altă direcţie. Trebuie să vă operez din nou.” Apoi s-a uitat la mine și m-a întrebat:

— Dar cum aţi ajuns la cabinetul meu?

— Ce vreţi să spuneţi? am venit și am intrat.

— Vreţi să spuneţi că puteţi merge?!

— Bineînţeles!

— Chistul este așa de mare, încât mă mir că puteţi să mergeţi. Dar, pentru că nu arătaţi ca și când aţi avea vreo problemă, vreau să mergeţi și la un alt doctor, să avem și o altă opinie.

Am fost la acel medic și i-am spus: „Trebuie să călătoresc. Urmează să merg în Filipine pentru niște conferinţe.” Dar el mi-a spus: „Nu, nu se poate. S-ar putea să nu mai puteţi merge deloc. Dacă vreţi să mai așteptaţi, întoarceţi-vă la birou și așteptaţi până paralizaţi, apoi rugaţi pe cineva să ne sune și poate vă putem ajuta cu ceva. Deși nu suntem siguri.”

Cei doi doctori au vorbit între ei și, după patru zile, am suportat o nouă intervenţie chirurgicală. Au extras lichidul printr-un orificiu pe care l-au făcut în craniu. Și apoi am mai avut o operaţie. I-am spus medicului: „Văd că problema nu se rezolvă. Nu pot să vin la fiecare câteva luni ca să mă operaţi. Se poate face și altceva? Nu aș putea fi tratat cu un fascicul de protoni?”

„Bine”, mi-a spus, „am să sun la un spital unde știu că se face un asemenea tratament.” I-am spus: „Sunaţi la spitalul din Loma Linda. Îl cunosc foarte bine.” Dar el mi-a răspuns: „Nu, voi suna la un spital din Boston.” După două săptămâni, medicul mi-a mărturisit: „Nu știu ce se întâmplă. Ar fi trebuit să mă sune, a trecut atâta timp.” Atunci l-am întrebat: „Nu vreţi să vă dau numărul de telefon de la Spitalul Universităţii din Loma Linda?”

A doua zi mi-a spus, uimit: „Le-am lăsat un mesaj, și oamenii aceștia m-au sunat în două minute! Trebuie să mergeţi acolo.” Am mers. Nu pot să vă explic exact ce sunt aceste radiaţii cu protoni. E ceva foarte special. Acest fascicul de protoni are un parcurs lung, prin subsolul spitalului, printr-un tub, merge în cercuri și, într-un final, este proiectat către pacient. Tratamentul acesta a fost folosit de peste două decenii pentru prostată. Ceea ce îl face să fie așa de bun este precizia sa, își atinge ţinta cu mare acurateţe. Pentru fiecare pacient se pregătește o formă în care acesta se așază, iar în cazul meu un fel de mască, fixată cu șuruburi, pentru a păstra absolut aceeași poziţie în timpul tratamentului cu radiaţii. Am avut 30 de ședinţe, de cinci ori pe săptămână. Acum, tumoarea aceea nu mai crește.

Așa că Îl laud pe Dumnezeu pentru medicul meu, pentru echipamentul performant. Doctorul mi-a mărturisit: „Îmi place să lucrez aici. În acest spital pot să vorbesc cu oamenii și să mă rog cu ei. Și mă rog ca Dumnezeu să vă vindece.” Am fost vindecat datorită tratamentelor bune. Și datorită binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Timp de câţiva ani aţi trăit cu neliniște, într-o stare de așteptare intensă. Cum a influenţat aceasta umblarea dumneavoastră cu Dumnezeu?

La început, atunci când am descoperit prima dată că nu mai puteam să citesc, să conduc mașina, m-am întrebat: Oare va trebui ca, pentru tot restul vieţii, să stau în casă și cel mult să mă uit la televizor?! Dar Îl laud pe Dumnezeu pentru că m-a ajutat să văd și să citesc iar. În fiecare zi când mă trezesc, mă uit de jur împrejur și spun: Îţi mulţumesc, Iisuse! Astăzi pot să văd, pot să merg. Am făcut-o și astăzi: Îţi mulţumesc că mi-ai dat ziua aceasta! Nu știu ce va fi mâine, însă știu că astăzi pot să văd, pot să văd ce cravată purtaţi, și este uimitor! Sunt multe alte lucruri pe care le pot face și pe care le pot vedea. Probabil că nu mă gândisem niciodată că o să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă în corpul meu, dar acum îmi amintesc mereu să Îi mulţumesc pentru ochi, pentru că pot merge. După operaţii mă întrebam mereu: Oare voi mai putea merge? Dar pot și Îl laud pe Dumnezeu că pot să merg, să văd și să fac fel și fel de lucruri. E minunat!

Aceasta înseamnă să simţi că trăiești, în condiţii dificile și fără siguranţa zilei de mâine.

Așa este, aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat. Pentru un timp am trăit în nesiguranţă, dar acum cred că Dumnezeu m-a vindecat și Îl laud că are grijă de mine.

Le spusesem celor de la birou: „S-ar putea să nu mă mai întorc, pentru că nu știu ce se poate întâmpla. M-am rugat și știu că Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciuni. Dar nu știu în ce fel. Deci, dacă nu mă voi mai întoarce în acest birou, să știţi că credinţa mea în El este puternică. Cred în El și cred că El are grijă de mine. Într-o zi, voi putea să văd iarăși. Dacă nu, înainte să vină Iisus, atunci voi vedea cu siguranţă.” Însă am putut să mă întorc la birou și lucrul acesta este extraordinar.

Credeţi că predicarea dumneavoastră a fost schimbată în vreun fel de experienţa aceasta?

Da, o spun foarte serios. Și înainte am tratat predicarea cu toată seriozitatea. Dar acum cred că Îl cunosc pe Iisus mai bine decât înainte. El este un prieten cât se poate de special. A petrecut timp cu mine în spitale. Vorbesc o mulţime cu El în fiecare zi. Am făcut acest lucru și înainte, însă acum Îi spun: „Vreau să Îţi dau viaţa mea de azi să o folosești așa cum vrei.” Într-o zi I-am spus: „Dacă numele Tău va fi slăvit mai mult prin faptul că eu nu pot vedea, ajută-mă să pot accepta lucrul acesta. Cred însă că ai puterea să mă vindeci.” Și El m-a vindecat și Îi laud numele.

Le-am spus copiilor mei: „Nu știu ce se va întâmpla. Eu L-am slujit pe Dumnezeu și voi trebuie să Îl slujiţi pe Dumnezeu.” Este extraordinar să ai asigurarea că ești în mâna lui Dumnezeu, indiferent de ce va fi în viitor, indiferent de cum este viaţa și indiferent de starea de sănătate.

Atât în cursul vieţii dumneavoastră, cât și în programul „Simţi că trăiești”, aţi descoperit că puteţi trăi din plin, chiar dacă apare o tumoare, chiar dacă fiul ţi-a fugit de acasă și așa mai departe. Am o întrebare: Dar dacă ești sănătos, dacă ai un serviciu bun, copiii sunt bine, relaţia cu soţia este bună, nu se întâmplă nimic ieșit din comun. Poate doar te simţi puţin obosit…

Cred că am trăit cea mai mare parte a vieţii în felul acesta. Cred că și atunci când totul merge bine, nu pot să mă bizui pe mine însumi. Eu nu știu cum să îmi conduc viaţa. Cred că doar Dumnezeu poate să îmi păstreze viaţa în siguranţă. El îmi spune: „Am un plan pentru tine, care este descoperit în Evanghelia după Ioan: Eu am venit ca urmașii Mei să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug.”

Nu cunosc pe nimeni care să-și fi predat viaţa lui Iisus și care să conchidă că aceasta a fost o greșeală. Nu am întâlnit pe nimeni. Dar am văzut mulţi care au ajuns la sfârșitul vieţii și care au spus: „Am făcut tot felul de lucruri și am crezut că o să fiu fericit. Am greșit. Ar fi trebuit să îmi predau viaţa lui Iisus mai devreme.” El are o viaţă specială pentru tine și pentru mine. Dacă vrei să simţi că trăiești cu adevărat, dă-I viaţa ta lui Iisus!

Cum priviţi spre a doua venire a lui Iisus?

Va fi curând – nu știu cât de curând. Vreau ca toţi să știe că pot avea un loc în lumea cea nouă pe care o pregătește El. Vreau să locuiesc cât mai curând în casa pe care mi-o face.

Dacă cerul ar începe mâine, ce aţi vrea să faceţi în prima dumneavoastră zi în cer?

Categoric vreau să Îl văd pe Iisus, vreau să vorbesc cu El și să Îl întreb de ce am avut această tumoare pe creier. Apoi vreau să încep să merg la școală. El îmi va explica despre univers, despre stele. El îmi va spune de ce a creat un animal sau altul, îmi va vorbi despre mâncare și despre tot felul de lucruri. Va fi foarte bine acolo, va fi multă bucurie. Așa va fi veșnicia – mereu cu Iisus!