De ce cred că oamenii (nu) sunt buni în esenţa lor

Unii cred că toţi oamenii, în adâncul sufletului lor, sunt buni. O perspectivă cu care cei care au traversat perioade de criză majoră (cum a fost Al Doilea Război Mondial) s-ar putea să nu fie de acord.

Cu câteva veri în urmă am găzduit împreună cu soţia mea o reuniune îndelung așteptată. Cu mulţi ani în urmă, fiind tineri căsătoriţi, cunoscuserăm alte familii tinere, după ce ne-am mutat într-un oraș mare. Locuiam la câteva străzi unii de alţii și mergeam la aceeași biserică. Făceam multe lucruri împreună și ne vizitam foarte des. Mergeam în tabere, petreceam seri împreună și participam cu toţii la studiu biblic săptămânal. Aproape în fiecare weekend slujeam în biserica locală. A fost o perioadă cu adevărat extraordinară. Dar, odată cu trecerea timpului, pe rând toate cuplurile s-au îndepărtat, prinse cu noile slujbe, îndatoririle de familie și adaptarea la schimbările vieţii. Pentru că ne apropiaserăm atât de mult în acei ani, am încercat să recuperăm timpul pierdut ori de câte ori drumurile noastre se intersectau.

În cele din urmă, am reușit să ne strângem cu toţii. A fost nemaipomenit să ne vedem copiii, să povestim și să ne bucurăm de atmosfera aceea atât de familiară. Pentru că eram pastor, mulţi m-au contactat pentru sfaturi spirituale de-a lungul anilor. Petrecusem ore întregi la telefon cu unul dintre cupluri, care se lupta cu provocările din noua biserică. I-am sfătuit pe cei doi cu privire la lucrurile pe care să se concentreze, la subiectele pe care să le abordeze cu pastorul sau comitetul bisericii. Lucrurile nu au mers bine însă, iar ei au părăsit biserica.

În timp ce stăteam în curtea din spate, bucurându-mă de întâlnire și de soarele verii, am descoperit că nu doar părăsiseră biserica, dar nu mai erau creștini deloc. De fapt, ajunseseră la concluzia că Dumnezeu nu există. A fost un moment sfâșietor. În timp ce îi ascultam povestind cum au ajuns la această concluzie, mi-am adus aminte de timpul petrecut împreună studiind Biblia, cântând în jurul focului de tabără, planificând diferite evenimente la biserică și încurajându-ne în călătoria noastră spirituală. Pentru ei, toate acestea nu mai aveau valoare. „Din ce anume să fii salvat?”, m-au întrebat ei. „Toţi oamenii sunt buni în adâncul sufletului lor.” În timp ce meditam la cuvintele lor, mi-a revenit în minte o poveste veche.

În perioade de criză, oamenii uită să fie buni

La 5 iunie 1953, SS Sibajak intra în portul Wellington, după ce plecase din Rotterdam, Olanda. Pachebotul Royal Rotterdam Lloyd Shipping Line Sibajak transporta migranţi olandezi în Noua Zeelandă și în alte părţi ale lumii. Când nava a ajuns în port, familia Vyver a debarcat, sperând să înceapă o viaţă nouă în Noua Zeelandă. Familia era formată din părinţi, Jan și Jitske, și din copiii lor, Jelte (John), Pier (Peter), Hobbe (Harry), Gezina și Elizabeth. Gezina este mama mea. În 1953 avea doar cinci ani. Familia Vyver a supravieţuit celui de Al Doilea Război Mondial, trăind în provincia Friesland, ocupată de naziști, în orașul Leeuwarden. Bunicul meu Jan a făcut parte din Rezistenţa olandeză.

În 2002, unele documente confidenţiale din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au fost declasificate. Într-un raport din aprilie 1945 (cu o lună înainte de eliberarea Olandei), Oficiul Serviciilor Strategice (precursorul CIA) nota: „Rezistenţa s-a concentrat pe obstrucţionarea administraţiei germane, pe obţinerea informaţiilor militare, politice și economice și pe îngrijirea membrilor Rezistenţei (onderduikers) și a familiilor acestora”. Bunicul meu Jan era tipograf și avea abilităţi cu care putea deranja administraţia germană. Din cauza implicării sale în activităţile clandestine organizate de Rezistenţă, a venit un moment în care ofiţerii germani au bătut la ușa casei Vyver. Bunicul meu a scos un panou dintr-un dulap de la etaj și s-a strecurat într-un mic compartiment, făcut exact în acest scop. Unchiul meu Peter a răspuns la ușă și le-a spus soldaţilor germani că tatăl lui „se ascunde în dulap”. Singurul lucru care l-a salvat pe bunicul meu a fost faptul că soldaţii nu înţelegeau olandeza suficient de bine pentru a pricepe ce spunea Peter în inocenţa lui copilărească. Au percheziţionat casa și nu au găsit nimic. Familia mea a fost salvată în acea zi.

M-am născut în 1979, iar bunicul Jan a mai trăit încă șase ani. În copilărie, nu aveam cunoștinţe și nici vreun interes deosebit pentru experienţele trăite de bunicul meu în cel de-Al Doilea Război Mondial. Fratele meu, care este cu opt ani mai mare decât mine, a convins-o pe bunica să înregistreze un interviu. Acum aș preţui privilegiul de a sta de vorbă cu bunicii mei și de a asculta relatările lor despre acele zile. Bunica a murit și ea și, în nesăbuinţa copilăriei, am înregistrat ceva peste interviul făcut de fratele meu. Ceea ce ne-a povestit ea a dispărut, iar poveștile împărtășite în cadrul întâlnirilor de familie sunt tot ce mai avem.

„Nu trebuia să îţi faci atât de multe griji legate de germani. Vecinii tăi erau cei de care trebuia să te ferești.”

Îmi amintesc însă un fragment din povestea bunicii mele, care m-a mișcat în mod deosebit. Am împărtășit acest lucru și prietenilor mei, atunci când mi-au spus că, în realitate, toţi suntem buni.

„Nu trebuia să îţi faci atât de multe griji legate de germani. Vecinii tăi erau cei de care trebuia să te ferești”, povestea bunica. În încercarea de a-și salva viaţa, oamenii se întorceau împotriva vecinilor lor. Pe măsură ce lupta pentru supravieţuire a devenit tot mai acerbă, bunătatea a dispărut. În locul ei au ieșit la lumină trădarea, violenţa, frica, necinstea și egoismul. Am descoperit că soldaţii germani au bătut la ușa casei bunicului meu în acea zi pentru că unul dintre vecinii săi îl turnase. Un vecin alături de care locuiau de foarte mulţi ani.

Nu suntem buni, dar Iisus este

Astăzi, mulţi oameni au aceeași convingere exprimată de prietenii mei. De ce avem nevoie de mântuire, dacă, în esenţa lor, oamenii sunt buni? De ce anume ar trebui să fim salvaţi? Dacă sunt onest, știu că am nevoie să fiu salvat de mine însumi. Știu că, în adâncul sufletului meu, nu sunt bun. De fapt, cred că într-o vreme de criză – poate într-un război sau în alte circumstanţe apăsătoare – răul ar ieși la iveală. De asemenea, sunt convins că bunătatea autentică pe care o putem atinge astăzi vine doar din harul lui Dumnezeu.

Biblia vorbește despre natura omului la începutul istoriei sale. După ce părinţii noștri au mâncat fructul pomului oprit, vrajba s-a insinuat în viaţa omului. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), i-a spus Dumnezeu șarpelui, care a atras omul în capcana lui. Bunătatea pe care El o sădise în om a fost pervertită, iar răul a început să-și facă loc. Nu a trecut mult timp până când primul act de violenţă a provocat moartea – Cain l-a ucis pe fratele său Abel. Această natură egoistă, mustind de ură, care ne-a fost transmisă de părinţii noștri, a purtat seminţele răului de-a lungul multor generaţii. Oamenii își fac zilnic lucruri îngrozitoare unii altora. Relatările despre atrocităţile comise de oameni sunt omniprezente în societatea noastră, arătând că oamenii nu sunt, în esenţa lor, buni.

„El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.”

Cu toate acestea, există speranţă. La fel ca în vremea bunicului meu, există și astăzi o mișcare de rezistenţă subterană, una la nivel mondial. Multe vieţi sunt schimbate chiar acum, prin puterea lui Iisus Hristos. El a învins răul luându-l asupra Sa, așa cum scrie profetul Isaia: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi” (Isaia 53:4-5).

Pot primi o natură nouă, pentru că Iisus a învins răul pentru totdeauna, astfel încât să pot schimba răutatea mea cu bunătatea Lui. Dacă privim cu atenţie în jur, vom vedea că bunătatea există chiar și în mijlocul întunericului, pentru că lumea noastră este înconjurată cu o atmosferă de har.

Tony Parrish este pastor, soţ și tată și locuiește în Dunedin, Noua Zeelandă. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.