„Cuvintele gurii unui om sunt ca niște ape adânci; izvorul înțelepciunii este ca un șuvoi care curge întruna.” (Proverbe 18:4)
Era o zi liniștită de mai, ba chiar una fericită pentru familia compozitorului creștin Steven Curtis Chapman. Fiica cea mare a familiei, Emily, se logodise cu o săptămână în urmă, iar familia era prinsă în pregătirile de nuntă. Mama era în casă, ocupându-se de invitaţiile de nuntă, fiicele mai mici erau în curte, la locul lor obișnuit de joacă, iar Chapman se afla pe veranda din faţă a casei. Will, fiul adolescent al familiei, tocmai se întorcea acasă cu mașina, când Maria, sora lui de 5 ani, a ţâșnit spre el, dornică să îl implice în jocurile ei. Will a lovit-o accidental cu spatele mașinii, iar lovitura a fost fatală.
Chapman povestește că nu își amintește foarte limpede tot ce a urmat în haosul creat după accident. Ambulanţa a sosit la scurt timp, iar Chapman s-a grăbit să o urmeze, când și-a văzut fiul chircit la pământ, torturat de ceea ce se întâmplase, în timp ce fratele său mai mare îl îmbrăţișa și se ruga pentru el. În acel moment, Chapman a încetinit, a coborât geamul mașinii și a strigat: „Will Franklin, tata te iubește.”
Un tată îndurerat s-a oprit pentru câteva clipe pentru a spune cuvintele pe care fiul său avea cea mai mare nevoie să le audă.
Într-unul dintre cele mai grele momente prin care poate trece o familie, un tată îndurerat s-a oprit pentru câteva clipe pentru a spune cuvintele pe care fiul său avea cea mai mare nevoie să le audă.
Autorul creștin Trevin Wax mărturisește că simte că se sufocă ori de câte ori își imaginează scena. Sunt tragedii care strivesc până și cuvintele, iar într-un astfel de moment, din inima străpunsă de suferinţă a tatălui a irumpt un cuvânt de iubire. Nu unul de reproș. Ceea ce spune multe despre caracterul acestui om.
Cine dintre noi nu-și amintește de un moment (sau mai multe) în care a spus cuvinte pe care ar fi preferat să le poată șterge cu o radieră magică mai târziu? Sau de o ocazie în care s-a agăţat cu ultimele puteri de un cuvânt bun, primit chiar atunci când simţea că îl merită cel mai puţin? Dacă ne-am controla mai atent cuvintele, viaţa ar fi mai ușoară. Dar în timp ce contemplăm neplăcerile sau ruinele provocate de derapajele noastre verbale, ar fi de dorit să privim dincolo de pojghiţa cuvintelor noastre, spre cauzele mai adânci ale vorbirii necontrolate.
Cuvintele care oglindesc starea inimii noastre
Vorbirea nepotrivită este o caracatiţă cu multe tentacule, dar cu o singură inimă. Atunci când conștientizăm efectul cuvintelor noastre (sau avem de suferit din cauza lor) s-ar putea să dăm vina pe contextul în care ne-am lăsat cuvintele să gliseze în mod neinspirat. Ori să regretăm că nu ne-am cenzurat mai atent vorbele.
Totuși, atunci când spunem lucruri nepotrivite, adevărata problemă este că am tolerat gânduri nepotrivite, scrie profesorul de teologie A. Craig Troxel. Vorbirea este o fereastră spre inima noastră – locul unde se nasc înșelăciunea, invidia, mândria, egoismul, ipocrizia sau frica. „Cuvintele noastre reflectă starea inimii noastre; iar inima noastră – mai mult decât orice altceva – reflectă (ne)umblarea noastră cu Dumnezeu”, conchide Troxel.
Dacă vorbirea este un test al caracterului, pregătirea pentru test se face cu mult înainte de ziua examenului, notează Trevin Wax. În loc să ne concentrăm atenţia asupra cuvintelor noastre, accentul ar trebui mutat pe ceea ce depozităm în mintea noastră. Biblia vorbește despre curăţarea izvorului și nu despre abordarea superficială a vorbirii nesocotite: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45). Înţeleptul Solomon ne avertizează că, dintre toate îndatoririle noastre, niciuna nu poate fi mai importantă decât aceea de a veghea asupra inimii noastre: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii!” (Proverbele 4:23).
Acesta este totuși un drum cu sens dublu, spune Solomon, subliniind de ce nu trebuie să fim la cheremul cuvintelor noastre: „Cine-şi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul” (Proverbele 13:3).
Cuvintele noastre seamănă moarte sau viaţă
Biblia nu tratează problema vorbirii cu lejeritatea cu care o facem noi deseori. În fond, dacă rostim 16.000 de cuvinte pe zi și peste jumătate de milion de cuvinte pe an, devine ușor să bagatelizăm importanţa fiecărui cuvânt. Totuși, la capătul timpului, ne vom întâlni din nou cu cuvintele noastre, potrivit avertismentului dat de Iisus: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:36-37).
Parafrazând textul din Proverbele lui Solomon („Moartea și viaţa stau în puterea limbii” – Proverbele 18:21), Eugene Peterson spunea: „Cuvintele ucid, cuvintele dau viaţă.” Noi suntem cei care alegem direcţia spre care le mânuim.
Cu limba noastră insuflăm viaţă sau secătuim căsnicii, familii, prietenii sau biserici, scrie pastorul William Boekestein, inventariind câteva feluri de a vorbi care ucid în loc să însufleţească.
Deși pare inofensiv, discursul banal, lipsit de semnificaţie, poate avea o mie de tăișuri ucigătoare, notează Boekestein, invitându-ne să analizăm conţinutul conversaţiilor pe care le purtăm în mod obișnuit – vorbim despre speranţe și dorinţe semnificative pentru noi, încercăm să aprofundăm relaţia? Abordăm subiecte esenţiale, care au o însemnătate veșnică?
Atunci când adevărul lui Dumnezeu este depozitat în inimă, „conversaţia va fi asemenea unui izvor. Oricâte încercări s-ar face pentru a stăvili acest izvor, el va ţâșni într-un alt loc, pentru că nu poate fi stăvilit.”
Pentru creștini, planul de mântuire reprezintă un subiect inepuizabil, care înviorează sufletul, așa cum a făcut-o în cazul ucenicilor deznădăjduiţi cărora li s-a alăturat un „Străin” pe drumul spre Emaus, notează scriitoarea Ellen White. Pledând pentru căutarea conversaţiilor serioase în locul celor frivole sau lipsite de sens, scriitoarea observă că, atunci când adevărul lui Dumnezeu este depozitat în inimă, „conversaţia va fi asemenea unui izvor. Oricâte încercări s-ar face pentru a stăvili acest izvor, el va ţâșni într-un alt loc, pentru că (…) nu poate fi stăvilit (…). El înviorează pe cel obosit și îndepărtează gândurile și cuvintele rele.”
Vorbirea pripită și bârfa distrug multe dintre relaţiile noastre, la fel ca vorbele furioase sau răbufnirile resentimentare.
Alunecăm în capcana vorbirii de rău, chiar fără să avem această intenţie, atunci când le împărtășim oamenilor nepotriviţi durerile generate de conflictele noastre, scrie Boekestein. Oricât ne-ar măcina un conflict nerezolvat, cercul celor care află despre el ar trebui să fie păstrat cât mai restrâns cu putinţă. Doar cei care ar putea avea un rol constructiv în rezolvarea problemei ar trebui să intre în acest cerc, iar persoana cu care suntem în conflict ar trebui prezentată în cea mai bună lumină posibilă.
Cuvintele încărcate de resentimente sunt dovada eșecului nostru de a gestiona conflictul potrivit modelului biblic, rezultatul fiind acela că rănile pe care ni le-am produs unii altora au timp din belșug să se infecteze. Concluzia analizei lui Boekestein este aceea că doar harul lui Dumnezeu poate regenera cuvintele noastre, dar această regenerare trebuie să înceapă din interiorul nostru.
Maniera în care vorbim, indiciu al maturităţii creștine
Apostolul Iacov folosește în epistola sa diferite metafore pentru a ilustra puterea limbii: ea este „o cârmă foarte mică” (Iacov 3:4), dar care mână corabia încotro vrea; „un foc mic” (versetul 5) ce poate aprinde o pădure mare; unul dintre „mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieţii” (versetul 6), „un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte” (versetul 8).
„Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul” (Iacov 3:2).
Dacă ar fi cunoscut termenul, poate că apostolul ar fi numit limba „o armă de distrugere în masă”, scrie pastorul Andy Davis, care analizează câteva dintre motivele pentru care vorbirea noastră trebuie să fie modelată de puterea lui Dumnezeu.
În primul rând, Davis amintește că vom fi judecaţi potrivit cuvintelor noastre. În al doilea rând, controlarea cuvintelor noastre este mijlocul prin care ne controlăm întreaga viaţă. „Toţi greșim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul” (Iacov 3:2). Epistola lui Iacov este una practică, spune Davis, subliniind că mesajul versetului anterior este acela că stăpânirea limbii este indiciul creștinismului autentic, credibil, pe când neînfrânarea ei arată că religia noastră este lipsită de valoare.
Un alt motiv pentru care trebuie să ne înfrânăm limba este legat de influenţa covârșitoare a cuvintelor noastre asupra celorlalţi. De asemenea, cuvintele pe care le spunem au puterea de a ne modela pe noi înșine. „Ceea ce spui altora Îi spui și lui Dumnezeu”, scrie jurnalistul creștin J.B. Cachila, amintind că Iisus Însuși se identifică cu noi și nevoile noastre: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut»” (Matei 25:40).
Este imperativ să existe o armonie între modul în care vorbim și mărturia noastră creștină, punctează pastorul David Jeremiah, într-un articol care amintește de mărturia dulce-amară a pastorului Gordon MacDonald. Aflat într-un turneu de predicare în Japonia, pastorul se plimba într-o zi prin Yokohama, însoţit de un prieten creștin. În conversaţia lor a fost amintit un prieten comun, despre care MacDonald a făcut o remarcă sarcastică.
În acel moment, conversaţia a îngheţat, iar prietenul care-l însoţea i-a spus foarte ferm: „Gordon, un bărbat care spune că Îl iubește pe Dumnezeu nu ar spune așa ceva despre un prieten.” Mai târziu, MacDonald a povestit despre durerea vie provocată de această mustrare fără menajamente, dar și despre cât de eficientă a fost această experienţă în controlarea tendinţei de a vorbi de rău.
Citește și: Cum să fii un bun ascultător
Scriind despre puterea limbii, apostolul Iacov susţine că limba nu poate fi înfrânată, iar în acest caz ce speranţe avem că nu vom sfârși din nou în malaxorul cuvintelor nepotrivite? Nu deţinem, în noi înșine, puterea de a ne controla limba, dar avem pe Cineva la care să mergem cu gândurile și cuvintele noastre infectate de păcat. Există speranţa recuperării și vindecării doar pentru cei care-și recunosc starea de neputinţă: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17).
Avem nevoie de frângerea inimii, de recunoașterea căderilor și eșecurilor noastre, dar nu trebuie să rămânem cantonaţi aici, în vinovăţie și remușcare, după ce ne-am cerut iertare oamenilor și lui Dumnezeu pentru modul nesăbuit în care ne-am folosit cuvintele.
„Dacă ai simţământul că ești cel mai mare păcătos, Domnul Hristos este exact răspunsul de care ai nevoie; El este cel mai mare Mântuitor. Încetaţi să vă uitaţi la păcatul vostru și la voi înșivă (…) și priviţi la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, scrie Ellen White.
Suflul ultimelor cuvinte
Cum ar suna cuvintele noastre dacă am ști că sunt ultimele pe care le rostim? Ce i-am spune unui om drag dacă am ști că aceea este ultima ocazie în care suntem împreună?
În discursul său din cadrul evenimentului TED 2008, dirijorul englez Benjamin Zander a relatat povestea unei fete care a trecut prin iadul lagărului de la Auschwitz. Avea doar 15 ani când a fost urcată, alături de alţi evrei, într-un tren spre Auschwitz – un loc despre care nimeni din acel tren nu știa nimic.
Fata călătorea împreună cu fratele ei 8 ani – singura ei familie, pentru că părinţii muriseră deja. În timpul călătoriei, fratele ei și-a pierdut pantofii, iar ea l-a certat cu asprime pentru nesăbuinţa de a nu avea grijă de lucrurile lui. Ea a supravieţuit Auschwitz-ului, dar băieţelul nu, așa că acestea au rămas ultimele cuvinte pe care i le-a spus fratelui ei.
Ultimele cuvinte pe care le vom spune, cel mai probabil fără să știm că vor fi cele de pe urmă, vor rămâne gravate nu doar în memoria unor muritori, ci și în cărţile „de aducere-aminte” ale cerului.
Atunci când a fost eliberată din lagăr, tânăra a făcut un jurământ – acela că nu va mai spune vreodată cuiva cuvinte pe care să le regrete, cuvinte pe care nu le-ar rosti cu niciun chip dacă ar ști că sunt ultimele.
Ultimele cuvinte pe care (nu) le-am spus altora ne pot fi alinare sau pot arde ca jăratecul sufletele noastre. Ultimele noastre cuvinte, despre care nu vom ști, cel mai probabil, că sunt cele de pe urmă, vor rămâne gravate nu doar în memoria unor muritori, ci și în cărţile „de aducere-aminte” ale cerului (Maleahi 3:16).
Nimeni nu știe ziua în care i se va curma firul cuvintelor. Tocmai de aceea, fiecare zi e o ușă deschisă spre inima Tatălui nostru, Singurul care poate înnoi cuvintele și inimile noastre. Un Tată cu inima sfâșiată de chinul Fiului Său care murea pe cruce și care S-a oprit totuși să Își caute fiii rătăcitori și să le strige: „Fiule, Tatăl tău te iubește!”
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
