„Vedem din ce în ce mai clar că Dumnezeu este în politică. Că dintotdeauna a fost și întotdeauna va fi. Că într-un sens mai măreţ și mai înalt decât am înţeles noi vreodată, vorba aceea vox populi vox dei este adevărată pe vecie.“ Winston Churchill

Winston Churchill este autorul acestor cuvinte frumoase. Le-a publicat în The Atlantic cu doi ani înainte ca Primul și cel de-al Doilea Război Mondial să transforme vocea poporului într-un plâns sfâșietor.

Ne-am pripi însă dacă am concluziona că acest parcurs contrazice existenţa providenţei pe are o invoca Churchill. Mai ales fiindcă sensul găsit după cele două mari conflagraţii are rădăcinile adânc înfipte în creștinism. Ca majoritatea rădăcinilor, și resorturile creștine ale schimbării de paradigmă de după războaiele mondiale nu sunt neapărat la vedere, dar merită investigate.

Drepturi tinere

Una dintre cele mai răsunătoare materializări ale regretului după cele două războaie mondiale a fost elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Atât de puternic a rezonat omenirea cu articolele declaraţiei încât, astăzi, puţini mai conștientizează că această doctrină a drepturilor fundamentale are doar 71 de ani.

Ne-am aștepta ca unele concepte fundamentale precum ideea de demnitate a tuturor, de egalitate a tuturor să fi fost cu noi de când lumea și pământul. În realitate însă, chiar și un concept primordial precum acela de drept inalienabil este un construct recent. În societăţile antice, de pildă, acesta lipsea cu desăvârșire.

În articolul „Christianity and the Roots of Human Dignity in Late Antiquity“, din volumul Christianity and Freedom, editat de Timothy Shah și Allen Hertzke, autorul Kyle Harper afirma că militarea pentru drepturile omului – în mod special pentru ideea de egalitate în demnitate – are rădăcini extrem de importante, dacă nu chiar unice, în creștinismul secolelor IV-VI.

Cine ne-a învăţat demnitatea?

Harper susţine că filosofii antici, greci și romani, nu aveau conceptul de demnitate umană. Însă că, pe măsură ce creștinismul a devenit tot mai răspândit, iar liderii bisericii au devenit tot mai influenţi, unii dintre liderii politici ajungând ei înșiși creștini, „s-a creat temeiul pentru dezvoltarea drepturilor omului.“

Justin Taylor, care îl citează pe Harper într-un editorial publicat de Gospel Coalition, nota că, odată ajunși în poziţii de putere și leadership social, creștinii s-au delimitat de practici sociale cu istorie îndelungată precum sclavia, prostituţia și neglijarea săracilor. Așa se face că, în secolul al IV-lea după Hristos, scria Taylor, existau voci, precum cea a părintelui bisericesc Grigorie de Nisa, care criticau sclavia ca instituţie – un demers fără corespondent în întreaga lume antică, care nu a captat atenţia publică la acel moment istoric.

Prima menţionare a demnităţii, într-o constituţie

Dr. Angelo Bottone scria, într-o sinteză pentru Iona Institute for Religion and Society, că „ideea de demnitate, care stă la baza oricărui drept uman, are o istorie lungă și înrădăcinată în învăţăturile fundamentale creștine potrivit cărora toate fiinţele umane au o valoare intrinsecă și sunt create egale din punct de vedere moral. Această valoare nu depinde nici de circumstanţe, nici de caracteristicile specifice, ci este pur și simplu bazată pe faptul că fiinţele umane au fost create de Dumnezeu.“ Este doctrina Imago Dei, pe care mozaismul, creștinismul și sufismul islamic o împărtășesc și care postulează că valoarea omului este independentă de orice ţine de rasă, etnie, cultură, sex și bazată doar pe crearea omului „după chipul și asemănarea“ divină.

Însă abia în secolul XX, constituţia unei ţări a menţionat pentru prima dată „demnitatea“ ca principiu fundamental. Profesorul de drept și istorie Samuel Moyn de la Universitatea Yale spunea despre Constituţia Irlandei, elaborată în 1937, că s-a dorit a fi o alternativă la liberalismul clasic și la regimurile totalitare, inspirându-se din valorile creștine. În Preambulul său, Constituţia Irlandeză din 1937 invocă Trinitatea ca garant al „asigurării demnităţii și libertăţii individului“.

Un an bun pentru demnitate

Tot în 1937, în enciclica Mit Brennender Sorge, Papa Pius al XI-lea acuza nazismul că „violează fiecare drept și demnitate umane“. „Această afirmaţie se alinia la o lungă tradiţie a învăţăturii sociale catolice“, scria Bottone. iar profesorul de patristică Michael Foley, de la Baylor University, confirma ideea într-un discurs public în care spunea că „impactul catolicismului asupra legislaţiei occidentale nu poate fi niciodată supraestimat“. Pentru profesorul de patristică, dezvoltarea legii canonice în Evul Mediu a însemnat o recuperare și o actualizare a codului lui Iustinian al Romei Antice, care a răspuns nevoii europene de modele juridice adecvate. Foley consideră că apariţia curţilor ecleziastice după Papa Grigorie al VII-lea a oferit un model de urmat curţilor civile, chiar dacă acestea, ulterior, l-au depășit.

E interesant de văzut care sunt domeniile în care profesorul Foley remarcă influenţe. Ideea fundamentală a „domniei legii“ este unul dintre ele. „Deși acest principiu poate fi identificat la mai multe civilizaţii antice, reintroducerea lui în Occident este rezultatul acţiunii Bisericii Medievale“, susţine Foley și invocă în sprijinul acestei idei afirmaţia judecătorului Joseph Story, asociat al Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii, din secolul al XIX-lea. În 1829, acesta scria: „Nu a existat nicio perioadă în care Dreptul Comun să nu recunoască creștinismul ca fiind fundamental pentru existenţa lui.“ Cu un secol înaintea lui Story, Thomas Jefferson dezminţise virulent ideea că creștinismul „ar fi fost parte a dreptului comun“, dar pe subiecte ca acesta consensul istoric este un lux.

Foley susţine că, „deși o cauzalitate istorică e dificil de identificat“, nu pare totuși o coincidenţă faptul că între arhitectura bisericească tradiţională catolică și designul unei curţi de judecată există paralelisme evidente: publicul așezat în cadrul tribunalului la fel ca enoriașii în băncile din nava bisericii, judecătorul separat și așezat mai sus, ca preotul la altar; masa judecătorului, ca masa pentru comuniune ș.a.m.d.

Creștinii împotriva imixtiunii statului

Alţi erudiţi au descoperit și alte influenţe ale creștinismului asupra legii civile. Un exemplu cu greutate este cel al lui Harold J. Berman. Acesta a fost un savant juridic american, profesor la Harvard, expert în drept comparat, internaţional și sovietic/rus, precum și în istorie juridică, filosofia dreptului și un fin observator al interacţiunii dintre drept și religie. Din această postură, el considera că legea și religia sunt înrudite conceptual și că teologia creștină privind păcatul și pocăinţa au modelat, de pildă, conceptul legal modern de infracţiune. Sau că doctrina romano-catolică a penitenţei, a Purgatoriului și a pedepsei ar fi dus la conceptul modern de reabilitare a infractorilor.[1]

„Cu mult înainte ca liberalismul să fie conceput în teorie sau în practică, distincţia pe care gândirea creștină o făcea între autoritatea temporală și cea spirituală a dat naștere unei idei care avea să devină caracteristica primordială a ordinului democratic liberal: ideea limitării guvernului, ideea de conștiinţă individuală și, implicit, de drepturi individuale, ideea de egalitate între toate fiinţele umane. Toate aceste idei au apărut (…) ca o defensivă împotriva imixtiunilor statului“, scria Michael W. McConnell, directorul Centrului pentru Drept Constituţional din cadrul Facultăţii de Drept de la Stanford, citat de David McIlroy, avocat și lector de drept la SOAS, University of London, autor al volumului A Biblical View of Law and Justice[2]. Ideea că autoritatea politică nu este agentul mântuirii sau al sfinţirii, că nu este izbăvitoare de orice rău a devenit în timp crucială pentru a opune rezistenţă tiraniei.

Protecţie anti-despotism

Magna Carta, despre care Lordul Denning afirma că este „cel mai măreţ document constituţional al tuturor timpurilor, fundaţia libertăţii individului în faţa autorităţii arbitrare a despotului“[3] a fost redactată în 1215 de Arhiepiscopul de Canterbury[4], care dorea să îl împace pe nepopularul Rege Ioan („Fără Ţară“) al Angliei cu un grup de baroni rebeli. Magna Carta promitea protejarea drepturilor bisericii, protejarea baronilor împotriva întemniţării ilegale, garanta accesul la justiţie și limita plăţile către Coroană. Niciuna dintre părţi nu și-a respectat angajamentele, iar cel care a anulat documentul a fost tot un lider religios creștin: Papa Inocenţiu al III-lea.

Însă, la 50 de ani după adoptarea Magnei Carta a apărut Camera Comunelor, primul parlament prin intermediul căruia monarhul aduna bani din taxe, iar în 1297 Magna Carta a fost incorporată în dreptul englez. Până astăzi, Magna Carta rămâne fundamentul unor principii legale precum „habeas corpus“, care se referă la dreptul de protecţie împotriva acţiunii arbitrare a statului. Potrivit acestui principiu, „niciun om liber nu poate fi arestat sau închis sau privat de drepturile și proprietatea sa sau scos în afara legii sau expulzat sau privat de poziţia sa în vreun fel, nici nu vom lua măsuri cu forţa împotriva sa sau să trimitem pe alţii împotriva sa, fără o judecată legală a egalilor săi în temeiul legii ţării.“

Moștenirea luterană

Cineva ar putea presupune că schimbările majore pe care creștinii le-au produs în unele legislaţii occidentale au avut loc mai ales atunci când libertăţile creștinilor au fost ameninţate de tiranie sau despotism. Însă dacă am concluziona astfel, am ignora instanţele în care creștinismul și-a construit legislaţia care să îi responsabilizeze libertatea, cum s-a întâmplat în Germania, după Reforma lui Luther.

John Witte Jr. relata despre desfrâul care a părut să cuprindă regiunile luterane după ce marele reformator german a a eliberat poporul de sub „tirania bisericii și tirania papei“, asigurându-le „laicilor libertatea faţă de dominaţia clerului, libertatea de conștiinţă faţă de stricteţea legii canonice și ale tradiţiilor umane“. „Au fost arse cărţi de drept canonic; tribunale bisericești au fost închise.“ Din nefericire, nota Witte, „în noile biserici luterane, clericii și credincioșii deopotrivă au început să trateze libertăţile nou dobândite drept licenţe pentru tot soiul de experimentări și leneviri spirituale.“

În lipsa unui catehism actualizat, confuzia domnea peste fostele sacramente. „Prostituţia, concubinajul, jocurile de noroc, beţia și cămătăria au atins noi culmi. La fel și infracţiunile, delincvenţa, absenteismul școlar și vagabondajul“, scria Witte. Așa că teologii luterani s-au văzut nevoiţi ca, împreună cu juriștii luterani, să producă sute de ordonanţe reformatoare. În doar cinci decenii (1520-1570), fiecare regiune luterană a ajuns să aibă noi legi comprehensive, guvernare publică și ghidaj spiritual, în egală măsură. „Reformele radicale au permis nașterea unor reforme legale fundamentale“, sintetiza Witte, iar „reformele legale fundamentale aveau să faciliteze, în schimb, permanentizarea reformelor radicale teologice“.

Moștenirea legală a Reformei încă se observă în legile moderne privind familia, educaţia, serviciile sociale, infracţiunile și relaţia dintre biserică și stat, concluziona Witte.[5]

Puritanii de ieri și de azi

După Reformă, puritanii sunt cei care au marcat istoria prin afirmarea viziunii lor cu privire la ce înseamnă o societate condusă laic după reguli religioase. Cu puritanii ajunși la putere atât în Anglia, cât și în Statele Unite, legile menite să asigure manifestarea neprihănirii biblice în mijlocul societăţii s-au tradus în interdicţii împotriva teatrelor (care au fost închise), împotriva dansului de societate, împotriva sărbătoririi Crăciunului și în standarde foarte precise de respectare a Zilei Domnului. Istoria acestor transformări, așa cum o relatează Michael Winship în Hot Protestants: A History of Puritanism in England and America, nu s-a terminat la 1700, odată cu „eșecul agendei puritane pe scena lumii“.

Puritanismul, spunea profesorul Robert Caldwell într-o recenzie a cărţii, „a dăinuit într-o nouă formă: nu pe coridoarele foarte vizibile ale puterii politice și culturale, ci în convertirile și revirimentele spirituale care au caracterizat mișcările de «trezire» evanghelice, care au revigorat biserica în secolele următoare“. Prin „biserică“, Caldwell, se referea de fapt la protestantismul american de tip evanghelic, care are astăzi un rol politic recunoscut public. La fel ca puritanii, evanghelicii americani urmăresc programatic să aducă la putere lideri politici care să transpună în legislaţie principii morale la care aderă. În acest sens, am putea spune că creștinismul nu a încetat niciodată să influenţeze dreptul contemporan.

Despre schimbări imposibile

Toate marile universităţi occidentale, fără excepţie, au fost fondate de creștini, astfel că discuţia despre influenţa istorică a creștinismului ar fi putut pune sub umbrela filosofiei creștine până și iluminismul. Însă, mai folositor decât să privim în istorie scotocind după motive de a ne mândri, ne-ar fi să privim la istorie în sine, la cadrul în care acele schimbări au avut loc, și să înţelegem ceva despre noi, creștinii de astăzi.

În primele secole ale creștinismului, această nouă religie nu avea nicio medalie de pus în pieptul noilor adepţi. Răsplata convertirii nu era intrarea într-un club al erudiţilor și cu o reputaţie de milenii, ci asocierea cu o minoritate dispreţuită și persecutată. Oamenii deveneau creștini nu ca să obţină avantaje sociale, ci în ciuda dezavantajelor sociale, pentru că erau atrași de Hristos și de promisiunea comuniunii cu Dumnezeu pe care nicio altă religie nu o oferea[6]. De dragul Lui și de dragul ei, creștinii au suferit totul și apoi au văzut ce pot schimba la lume, ca să își facă totuși viaţa mai bună. Ca un efect secundar al acestei filosofii, au reușit să catalizeze transformări sociale fără precedent, care au îmbunătăţit viaţa tuturor, nu doar pe cea a creștinilor. Așa că, este adevărat, creștinii au produs schimbări, cândva improbabile, în drept. Însă prima schimbare cu adevărat imposibilă avusese deja loc înainte: convertirea la creștinism.