„Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de făpturile Tale” (Psalmii 104:24)

Într-unul dintre romanele sale, o sagă care cuprinde trei generaţii, scriitorul rus Andrei Makine zugrăvește momente însângerate din trecutul sovietic, în care roata dinţată a istoriei mari strivește nepăsătoare destine individuale.

Doloșanka, satul aproape pustiit în care Nikolai, unul dintre eroii cărţii, revine după război, fusese măturat de atâtea valuri de atacatori (fie ei soldaţi din Armata Albă, soldaţii Armatei Roșii, anarhiști ori simpli bandiţi), încât oamenii nu mai puteau fi uimiţi de ceva. În timp ce soldatul alunecă pe uliţele depopulate ale satului, o bătrână îl întreabă, naivă, dacă este adevărat că bolșevicii au interzis moartea. Nimic nu mai este ca în tinereţea eroului de dinainte de război, iar el nu poate povesti nici măcar fiului său (convins că la Kremlin cineva veghează zi și noapte la bunăstarea lor, identificând cu dibăcie orice „dușman al poporului”) despre vremurile de „fericire, de libertate, de nepăsare” deja apuse.

Hărţuit de activiști și incapabil să se adapteze noilor vremuri, Nikolai respiră singurele clipe de bucurie printre ai săi: fiul cel mare, copilul din leagăn, soţia lui, Anna. Ameninţarea adulmecă peste tot, totuși, uneori, realitatea haotică pălește preţ de câteva clipe în faţa tihnei din izba lui sărăcăcioasă, unde copilul doarme, focul arde șuierător în sobă, iar lumina năvălește, înainte de asfinţit, prin fereastra glazurată cu gheaţă. Toate discursurile poroase care vorbesc despre fericire, dar mustesc de ură, toată teama de a nu juca destul de convingător rolul omului nou, grijile chinuitoare cu privire la viitor se topesc în minutele acelea de pace infinită, în care viaţa nu are nevoie, pentru a curge mai departe, „decât de clipele amurgului de iarnă, într-o încăpere apărată de tăcerea femeii aplecate asupra fetiţei adormite”.

Putem empatiza cu suferinţa celor pe care nu i-am cunoscut, chiar dacă au trăit într-un context social, cultural sau politic foarte diferit de al nostru, pentru că ideea nesiguranţei, a temerii ori a durerii ne este una familiară. Avem fiecare dintre noi „izba” noastră în care ne refugiem, ori de câte ori veștile rele din carcasa cotidianului ameninţă să spargă lumea de porţelan în care trăim.

Oriunde există suferinţă se nasc și întrebări. Oamenii vor să știe de ce se întâmplă lucruri rele (și în special de ce li se întâmplă lor), încearcă să împace imaginea unui Dumnezeu bun cu cea a unei lumi brăzdate de suferinţă, Îi cer socoteală pentru că este Arhitectul unei lumi pe care n-o înţeleg sau Îi întorc spatele pentru că nu primesc răspunsurile de care au nevoie. În tot acest proces dificil de digerare a răului, poate fi greu să găsim, ca și personajul lui Makine, disponibilitatea de a remarca și frumuseţea care semnează, de asemenea, pe fiecare nervură a creaţiei.

Minunea care sălășluiește într-un singur deget

Întâlnirea cu chirurgul ortoped Paul Brand l-a marcat profund pe scriitorul Yancey într-o perioadă mai tulbure a tinereţii, în care îndoielile îi asaltau credinţa deja fragilizată de lecturile în care se cufundase, de la romanele existenţialiste la mărturiile despre Holocaust și Gulagul sovietic. Lumea părea un loc cu totul neprietenos, dar timpul petrecut cu Paul Brand, intervievându-l sau pregătind împreună proiecte de carte, i-a modificat perspectiva.

Brand își trăise câte o treime din viaţă în Anglia, în India și în SUA, tratând pacienţi afectaţi de lepră. Era bine-cunoscut în comunitatea medicală mondială; primise numeroase distincţii și proceduri chirurgicale îi purtau numele. Desigur, ar fi putut avea o carieră fulminantă, iar numele său ar fi putut trona în tratatele de medicină, scrie Yancey, doar că a ales să trateze leproși, să îi găzduiască în casa lui și chiar să-i atingă, într-o vreme în care medicii erau prea speriaţi de lepră ca să examineze bolnavii altfel decât de la distanţă. A învăţat cum să transfere tendoanele și mușchii membrelor, cum să reconstruiască un nas mâncat de lepră sau cum să le redea bolnavilor capacitatea de a clipi. Și, împreună cu soţia sa, medic oftalmolog, L-a făcut vizibil pe „Dumnezeul care trăia în ei”, în cuvintele unui lepros din India.

Trăind printre bolnavii desfiguraţi și stigmatizaţi, ar fi putut privi viaţa prin lentila deformantă a suferinţei, dar dr. Brand a învăţat să recunoască semnalmentele binelui în cele mai neplăcute experienţe. Învăţase din facultate că organismul uman este un creuzet de miracole și, derutat de suferinţa cu care s-a confruntat ca tânăr medic, a descoperit, în cele din urmă, că lucrurile de care se plângeau pacienţii erau adesea cei mai fideli aliaţi ai lor. Așa a ajuns să privească durerea în cheia unui dar valoros, care ne alertează cu privire la existenţa unor probleme care ar rămâne imperceptibile altfel. Iar durerea nu este importantă doar pentru un bolnav de lepră, subliniază Brand – atacurile de cord, comoţiile cerebrale sau apendicitele acute s-ar produce fără avertisment, dacă n-ar fi precedate de durere. În același fel, febra, vărsăturile, tusea, inflamaţiile și alte reacţii ale organismului privite în general cu teamă și dezgust „reprezintă tot atâtea motive de recunoștinţă”, întrucât „dovedesc, în principiu, un reflex al însănătoșirii”, explica medicul.

„Am ajuns să înţeleg că percepusem marile probleme umane din unghiul unui model matematic: procentaje din PIB, venituri anuale medii, rata mortalităţii, numărul de medici la mia de locuitori”, scrie Yancey, subliniind că aceste întâlniri l-au ajutat să înţeleagă că dragostea nu are de-a face cu matematica, nici măcar atunci când e vorba de numărul celor pe care îi ajuţi. Mai degrabă, dragoste înseamnă să tratezi, rând pe rând, fiecare om întâlnit ca pe un „receptacul unic al iubirii lui Dumnezeu”, ca pe o fiinţă din care nici măcar o boală hidoasă nu poate șterge chipul Divinităţii.

Yancey admite că obișnuia să se raporteze la Dumnezeu ca la un funcţionar de la biroul de reclamaţii – lamentându-se din pricina bolilor, a nedreptăţilor sau a dezastrelor lumii, în timp ce rămânea orb la rămășiţele de har din ea. În schimb, Brand alesese să fie recunoscător pentru toate miracolele întâlnite și învăţase să lase problemele de neînţeles ale lumii în mâna Celui care o crease.

De altfel, obișnuia să răspundă întrebărilor grele („Cum poate să îngăduie un Dumnezeu bun existenţa unei lumi cu atâtea cusururi?”) subliniind cât de uimitor este construită lumea și mai ales organismul uman: dintre cele 24.000 de bacterii, doar câteva sute sunt dăunătoare; ce este intrigant în privinţa malformaţiilor genetice nu este apariţia lor, ci faptul că majoritatea dintre noi suntem feriţi de ele, dată fiind complexitatea proceselor biochimice pe care le presupune nașterea unui bebeluș sănătos.

Cât despre mâna omului, aceasta este o adevărată operă de artă, obișnuia să spună Brand. Avea în bibliotecă o mulţime de studii descriind mii de proceduri chirurgicale de reparare a unei mâini bolnave, dar nu avea știinţă nici măcar de una singură care ar fi putut îmbunătăţi funcţionalitatea unei mâini normale – chiar folosirea celor mai bune materiale pentru a crea articulaţii artificiale nu le putea opri pe acestea să genereze de 5 ori mai multă fricţiune decât cele naturale. Aceste observaţii l-au purtat spre aceeași concluzie la care ajunsese, cu două secole și jumătate în urmă, un matematician celebru: „Am operat mii de mâini în viaţa mea și nu pot decât să fiu de acord cu Isaac Newton atunci când spunea: «În absenţa oricărei alte dovezi, singur degetul cel mare de la mână mi-ar confirma existenţa lui Dumnezeu.»”

La început a fost binele

Există măcar un singur motiv „logic, necesar sau chiar practic” pentru care răsăritul să ne fascineze cu o risipă de culori sau o crenguţă de mentă să ne învăluie într-o undă inconfundabilă de parfum? Este vreo raţiune pentru care, deși am putea supravieţui cu doar 3-4 soiuri de fructe și tot atâtea de legume și cereale, ne bucurăm de sute de soiuri, în timp ce factorii nutritivi sunt ambalaţi în tot atâtea arome, texturi și gusturi, deloc necesare selecţiei naturale? Sunt întrebări pe care autorul Clifford Goldstein le formulează în cartea sa, un veritabil slalom printre motivele pentru care viaţa umană trebuie să fie mai mult decât „un pachet trist și dureros de metabolism proteic”. Frumuseţea aprigă a naturii, „când nu era nevoie să fie așa”, poate transmite mesaje de speranţă dinspre cer spre un pământ doar în aparenţă uitat de mâna care l-a zămislit.

Iar uneori a și transmis, în circumstanţe prea întunecate pentru a mai detecta resturile de frumuseţe ale lumii, notează psihiatrul austriac Victor Frankl. După o zi extenuantă într-unul din lagărele naziste, deţinuţii dintr-o baracă admiră, la îndemnul unui coleg de suferinţă, splendoarea unui apus care le smulge o exclamaţie atât de stranie pentru un grup de oameni scheletici, trăind de pe o zi pe alta: „Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: «Cât de frumoasă poate fi lumea!»”

Mizeria și nedreptatea din lume pot eclipsa ușor frumuseţea ei, iar cei care suferă renunţă uneori să concilieze durerea pe care o trăiesc cu imaginea unui Dumnezeu bun, iubitor și atotputernic deopotrivă.

Cu toate acestea, scrie Goldstein, ar trebui să observăm că binele a fost cel dintâi, nu răul, care a venit ulterior ca „o apostazie de la postulat, un paralogism de la axiomă”. Dacă analizăm o piersică putrezită, știm că mai întâi a fost piersica, pentru că substantivul precede adjectivul de regulă, atât în viaţă, cât și în gramatică, notează autorul. În același mod, „nu pot apărea boli sexuale fără ca mai întâi să fie actul sexual. Iar în spatele copilului abuzat, există copilul pur și simplu. Asemenea fisurilor din Pietá și a petelor maronii de pe coaja unei banane, aceste adjective sunt musafiri nepoftiţi, secundari și neoriginali, care au venit după fapt. Dar faptul în sine, faptul pur și simplu, este bun.”

Suferinţa, nodul gordian pe care ne străduim să-l desfacem atât de frecvent, este pomenită pentru prima dată în Biblie în cartea Geneza, imediat după neascultarea omului. Înainte de acest episod, tot ce ieșise din mâna Lui Dumnezeu era foarte bun, dacă dăm credit evaluării Sale.

De fapt, suferinţa și moartea sunt dovezi că fiinţele create au nevoie de Creatorul lor, „o demonstraţie teribilă că numai El era bun și putea să ne facă să trăim”, susţinea pastorul suedez Roland de Pury, cunoscut pentru ajutorul oferit evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Atunci când omul nu lucrează în simbioză cu Acela care l-a plămădit cu mâinile Sale, „fără această armonie, bunul mers al lumii este, pentru moment, compromis”, notează și profesorul Georges Stéveny. Declaraţia de independenţă a făpturii a scurtcircuitat planurile bune croite de Făcătorului său pentru el, scufundând în suferinţă lumea creată, dar și pe Arhitectul ei.

Dragostea nu poate constrânge

Dragostea este întotdeauna o afacere riscantă, scrie pastorul David Asscherick, într-o carte care sondează motivele pentru care lumea noastră a ajuns să fie îmbibată de suferinţă. Potrivit Bibliei, Dumnezeu este nu doar iubitor, ci este dragoste. Așadar, tocmai dragostea este motivul pentru care a ales să creeze alte fiinţe, pentru că dragostea autentică se concentrează asupra celorlalţi; ea nu poate exista dacă nu e nimeni de iubit, ci are nevoie de cineva căruia să i se dăruiască, subliniază autorul.

Totuși, nu există, nici măcar în cazul Divinităţii, dragoste lipsită de riscuri. Pentru a-și merita numele, dragostea trebuie să fie liberă, așa că Dumnezeu a plăsmuit fiinţe libere, care să nu fie constrânse să-L iubească ori să-L asculte, deși aveau toate motivele s-o facă. Dumnezeu nu a promovat răul, dar El nu putea iubi și nu voia să fie iubit decât dintr-o alegere liberă, ceea ce presupunea un risc. Acela ca răul să apară, lovindu-L cel mai tăios pe El.

Dumnezeu nu poate fi învinuit de apariţia răului, însă, pentru că el a creat îngerii și oamenii desăvârșiţi. Dacă ar fi un personaj real, Superman ar putea avea puterea de a ajuta mai mult decât oricare altă persoană, dar ar putea face, de asemenea, la fel de mult rău, dacă ar alege să schimbe tabăra. „Cel mai bun material al unei creaturi este dat de cât de bună poate fi dacă merge în direcţia bună, dar, de asemenea, de cât de rea poate deveni dacă o ia într-o direcţie greșită”, susţine pastorul, pornind de la afirmaţia scriitorului C.S. Lewis: „Dacă un lucru e liber să fie bun, de asemenea e liber să fie rău (…), cât de rău posibil.”

Dumnezeu nu l-a creat pe diavol, El a creat un înger desăvârșit în frumuseţe și înţelepciune, pe Lucifer, iar Lucifer l-a creat, în cele din urmă, pe diavol, prin alegerea sa de a se răzvrăti. Rebeliunea lui a creat un război în cer, iar neascultarea omului a mutat frontul acestui război pe pământ. Dar nu pentru totdeauna, pentru că, odată răul apărut în univers, Dumnezeu a deschis o cale de a-i anihila puterea, dar și o cale de a Se descoperi pe Sine într-un mod care să demonstreze, mai viu decât oricând înainte, că El este iubire.

Cel răstignit

Un Dumnezeu care a luat chip de om ca să moară în locul fiilor Săi răzvrătiţi este o imagine care trebuie să fi amuţit întreg universul, relevându-i noi adâncimi ale unei bunătăţi pe care credea că o cunoaște deja. Abia atunci când Dumnezeu a devenit unul dintre noi, un tâmplar sărac din Galileea, luând asupra Sa zdrenţele noastre, am putut să-I vedem slava și să găsim un sens suferinţei, dar și să întrevedem sfârșitul ei, punctează scriitorul John Ortberg.

Crucea a fost un preţ imens pe care Dumnezeu a fost de acord să-l plătească „pentru bucuria care-I era pusă înainte” (Evrei 12:2), aceea de a ne salva din acest război sângeros, în care suntem mai mult decât participanţi, suntem chiar miza.

Pe cruce, „Cel pe care se sprijină tot ce există” a fost strivit de agonia unei lumi care ieșise desăvârșită din mâinile Lui, observă Goldstein, punctând cât de greu de imaginat este această alegere: „Dacă pentru a sui de la zero la unu e nevoie de un pas infinit, prin ce trecere la limită morală se coboară de la infinit la finit? Ca Dumnezeu Însuși să devină fiinţă umană, ca infinitul să ia asupra sa finitudinea – chiar și atât este destul de incredibil. Dar ca Dumnezeu să sufere, sub forma finitudinii, așa cum numai infinitul poate suferi?”.

Asupra Lui a fost pusă „nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). Iar acest lucru înseamnă că, în timp ce niciun om nu a suferit, indiferent de circumstanţe, mai mult decât ar fi putut suporta, asupra Lui au căzut, la cruce, toate păcatele, durerile și suferinţele lumii, „de la copiii mutilaţi și apoi omorâţi de Mengele până la cel din urmă spasm de vinovăţie al lui Herr Doktor însuși”, iar, însumate, toate acestea L-au ucis, notează Goldstein.

Este o veche ilustraţie despre un bărbat care îi povestea prietenului său șirul de calamităţi prin care trecuse un altul, istorisește Ortberg. Tânărul își pierduse slujba, casa, banii și, în cele din urmă, logodnica. „Ar fi putut să fie mult mai rău”, murmurase ascultătorul, lămurindu și care ar fi fost acest scenariu de departe mai sumbru: „Ar fi putut să mi se întâmple mie.”

Lumea noastră, departe de a fi cea mai bună lume posibilă, este totuși calea spre cea mai bună lume, promisă de Iisus „tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:8). Iar acest viitor în care armonia și binele vor fi restaurate a fost posibil datorită celui mai nedrept schimb din istorie, al cărui har i se deslușise și tâlharului de pe cruce, în ultimele sale ore. „Omul acesta n-a făcut niciun rău”, concluziona tâlharul, admiţând, în același timp, că ei primeau „răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre”. Un schimb nemeritat avea să aducă moarte Celui care nu ar fi trebuit să moară niciodată și viaţă tuturor fiilor Săi răzvrătiţi, pentru că El a ales ca I se întâmple Lui tot ce putea fi mai rău.