Partea IV – Lumea în secolele XVIII-XIX

În primele două articole, am urmărit ce spune Scriptura despre venirea lui Iisus, şi, de asemenea, cum cărţile biblice Daniel şi Apocalipsa au rămas temeiurile înţelegerii timpului. Vechea ortodoxie a lăsat în scris această unică speranţă a Bisericii în Crez. Dar, din nefericire, spiritualismul şi alegorismul au cauzat, pe de o parte, opoziţie faţă de milenarism, iar, pe de altă parte, au facilitat transformarea Imperiului într-o împărăţie a lui Christos pe pământ şi au descurajat milenarismul biblic şi autoritatea Apocalipsei.

În secolul al XIX-lea, din fericire, mesajul milenarist a cunoscut punctul culminant din istoria creştinătăţii. De aceea, pentru o înţelegere mai bună a marilor mişcări milenariste moderne, merită studiat contextul cultural al secolului al XIX-lea şi rădăcinile sale istorice.

Înverşunarea dintre raţiunea luminată şi obscurantismul religios, care caracterizase instituţiile social-politice şi culturale în secolul al XVIII-lea, a rămas în istorie sub numele de Iluminism. [1]Acest secol al luminilor îşi avusese rădăcinile în Reforma protestantă şi în curentul umanist. Deşi iluminismul a avut erorile sale, n-ar trebui uitat că acest megatrend a promovat ştiinţa de carte şi respectul faţă de raţiune. A militat pentru emanciparea omului de sub totalitarismul societăţii creştine tradiţionale, care însemnase iobăgie spirituală faţă de Biserică şi aservire fizică (social-economică) faţă de statul feudal.

Peste tot, unde Biserica şi marii proprietari fuseseră stăpânii lumii, poporul fusese ţinut în sărăcie şi întuneric. Timp de peste un mileniu, în care Biserica avusese poziţie privilegiată, atât în Apus cât şi în Răsărit, ea nu făcuse aproape nimic pentru alfabetizarea şi emanciparea celor mulţi. Ba încă Bisericile istorice au fost întotdeauna bucuroase să taie elanul cutezătorilor care aduceau religia prea aproape de cei mulţi şi de conştiinţa individuală, şi care, neîncrezători în datinile moştenite şi dogmele clericale, propuneau criterii mai obiective ale creştinismului – de exemplu: Scriptura, judecata sănătoasă şi virtuţile morale.

Efectele târzii ale Reformei

În secolul luminilor, creştinătatea nu se mai limita la catolicism, ortodoxie şi protestantism. Forme de protestantism mai radicale, mai umaniste sau mai nonconformiste apăruseră chiar în paralel cu bisericile luterană, reformată şi anglicană. Biserici de tip baptist apăruseră mai întâi în Europa, inclusiv în Anglia şi în coloniile ei. Pietismul, apărut în Germania şi răspândit până în coloniile din Rusia, menţinea vie flacăra adevăratului creştinism într-o Biserică muribundă spiritual şi tot mai secularizată. În Anglia şi în coloniile ei, pietismul s-a numit „metodism” şi a avut un rol major în educarea spirituală a celor mulţi.

Prin accentul pus asupra botezului evanghelic, baptismul a apărat dreptul fiecărui individ de a alege în mod liber să fie (sau să nu fie) creştin, deschizându-se astfel posibilitatea existenţei societăţii moderne, libere, în care Biserica şi Statul funcţionează în respect reciproc, dar separate. În bisericile tradiţionale (ortodoxe, catolice, vechi-protestante), sacramentul botezului tradiţional (aplicat pruncilor) tinde să acapareze tot spaţiul secular – Biserica este identificată cu naţiunea şi se află în relaţii maritale (sau de concubinaj) cu statul. Tradiţionalismul încurajează astfel, pe de o parte, o religiozitate ocazională, „echilibrată”, şi intoleranţă confesională şi politică, pe de altă parte. În schimb, baptismul a încurajat pe de o parte sănătatea Bisericii şi a Statului ca entităţi separate, şi, pe de cealaltă parte, a promovat Evanghelia Crucii lui Iisus ca singură speranţă a mântuirii, fără a neglija pietatea şi virtuţile creştine.

Metodismul, cu accent tonic pus pe evanghelia experienţei creştine progresive, pe sfinţirea vieţii şi distincţia faţă de secular, a luat apărarea categoriilor neprivilegiate şi a impulsionat mult misionarismul creştin. Pietismul european a impulsionat de asemenea grija faţă de cei defavorizaţi şi învăţământul. Pietiştii (numiţi uneori pocăiţi, muckeri, ştundişti etc.) au reinventat cultul familial şi biserica din casă, clasa de studiu biblic şi preocuparea personală pentru rugăciune şi o viaţă curată. Toate aceste mişcări religioase noi au influenţat societatea în mai multe sensuri, în special în lumea occidentală.

Revoluţiile care au creat lumea actuală

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, regimul medieval, învechit şi nepopular, a trebuit să facă loc lumii moderne. Mai întâi, coloniile americane ale Imperiului Britanic s-au emancipat de sub coroană între anii 1775-1791, punând bazele unui stat liberal şi federal independent, cu o filozofie întemeiată parţial pe creştinismul protestant independent şi pe principii de inspiraţie umanistă, masonică şi deistă. Apărea astfel un imperiu al speranţei şi al libertăţii, fără împăraţi şi pontifi, în care gândirea şi cultul (oricare) să se poată dezvolta liber, atâta timp cât nu încalcă legile fundamentale, care apără drepturile omului. Deşi era unul dintre cele mai tinere state ale lumii, America a devenind rapid cea mai progresistă, mai dezvoltată şi mai „promisă” ţară din lume – Lumea Nouă –, cu influenţe covârşitoare asupra omenirii în ultimele două secole.

În Lumea Veche a Europei, un puternic seism politic cu epicentrul în Franţa, a dat tonul şi primele impulsuri revoluţiilor din anii 1789-1799, 1830, 1848. Vechea lume platonică, a drepturilor sacre moştenite prin naştere, se scufunda. Toţi căpcăunii încoronaţi, toţi nostalgicii, care îşi vegheau privilegiile la căpătâiul unei biserici de două ori moarte, au intrat în alertă apărându-şi cu disperare jilţurile. Odată cu secolul al XIX-lea, iluminismul a lăsat loc modernismului, un curent tot mai materialist, mai secularizant şi ateist. În paralel cu modernismul şi în tensiune cu acesta, dar şi în opoziţie cu iluminismul raţionalist, a apărut romantismul, caracterizat prin oarecare subiectivism şi spiritualism. Aceste megatendinţe au influenţat nu doar filozofia, artele şi politica, ci şi teologia şi religia.

Peisajul confesional creştin al Lumii Noi

Confesiunile cele mai populare în America secolului al XIX-lea erau cele protestante englezeşti: Anglicani, Episcopalieni, Prezbiterieni (Reformaţi), Congregaţionalişti, Independenţi, Baptişti, Metodişti, precum şi alte confesiuni derivate sau venite cu imigraţia europeană. Valuri de imigranţi catolici, din Irlanda şi din alte ţări catolice, trezeau temeri şi reacţii de respingere din partea populaţiei majoritar protestante, iubitoare de creştinism şi de libertate. Reacţii violente se iscau adesea şi împotriva „sectelor” mai noi şi mai exotice, sau împotriva lojilor masonice, în care liber-cugetătorii (deiştii) se simţeau mai acasă decât într-o biserică.

În timp ce bisericile căutau să-şi extindă influenţa, printr-o concurenţă mai mult sau mai puţin loială, au apărut mişcări de reformă socială (temperanţă, antisclavagism etc.), unele pornite din mediul mai liberal. Treziri religioase evanghelice, promovate de predicatori în diverse zone, erau un spectacol obişnuit. Patriotismul tindea să şteargă distincţiile confesionale, astfel încât se putea vorbi despre un creştinism specific american. Dar tensiunea dintre un creştinism mai liberal (nordist) şi unul mai conservator (sudist) a arătat, totuşi, cel puţin în chestiunea sclaviei, că bisericile s-au polarizat astfel: liberalii militând pentru libertate şi unionism, iar dreptcredincioşii americani din „centura Bibliei” (Bible-belt) militând pentru continuarea sclaviei şi secesionism. Bisericile tradiţionale, ca instituţii, s-au dovedit reacţionare.[2]

Explozia misionară a secolului al XIX-lea

Alte mişcări specifice secolului au fost cele care au creat societăţi filantropice, biblice şi misionare. Dacă înainte de 1800 existau doar câteva societăţi biblice recent înfiinţate, în secolul al XIX-lea dezvoltarea protestantismului în general şi a misiunilor printre necreştini în special, în patrie şi pe alte continente, a impulsionat traducerea şi difuzarea Bibliei în tot mai multe limbi. Istoria inaugurării misiunilor evanghelice moderne este plină de episoade mişcătoare, în care creştinismul autentic s-a descoperit în toată frumuseţea. Baptistul englez William Carey (1792), a contribuit mult atât teologic, cât şi prin exemplu personal, la impulsionarea misiunii în ţările necreştine, după ce în 1732, Fraţii Moravi inauguraseră epoca misiunilor. Avântul misionar al secolului al XIX-lea nu mai fusese cunoscut din primele secole creştine.

Diverse mişcări spirituale

În afara bisericilor istorice sau mai recente, evanghelice şi acceptate, diverse mişcări pseudoreligioase, parareligioase, pseudocreştine, paracreştine, umanist-seculare sau raţionalist-creştine, au avut partea lor de influenţă asupra lumii, şi este greşit să se creadă că influenţa trebuie să fi fost doar malefică. Orice filozofie falsă este amestecată cu unele idei foarte bune. Şi orice credinţă dreaptă nu este lipsită de erori omeneşti. În spaţiul anglo-american, unele dintre acestea existau încă din secolele XVII-XVIII sau chiar mai de mult, altele au apărut în secolul al XIX-lea. Ele pătează oarecum istoria creştinismului dreptcredincios, dar ca şi creştinismul clasic, ca şi curentele evanghelice moderne, aceştia au fost persecutaţi la rândul lor, şi au lăsat în urmă martiri, chiar în spaţiul protestant.

Prietenii”, numiţi popular „quakers”, accentuând creştinismul practic şi misticismul („lumina interioară”) mai presus de interesul pentru Biblie şi doctrine, s-au afirmat ca adepţi ai egalitarismului social, ai egalităţii sexelor, ai simplităţii şi pacifismului, ai antisclavagismului şi libertăţilor cetăţeneşti. Ei stau la originea statului Pennsylvania.

Credincioşii Celei de-a Doua Apariţii a lui Christos” („shakers”), o ramură mai ciudată a quakerismului, sunt cunoscuţi pentru credinţa că întemeietoarea sectei lor ar fi fost de fapt a doua apariţie (întruparea feminină) a lui Christos. Ei au promovat viaţa în colonii, un fel de comunităţi monastice, care impuneau celibatul, segregarea sexuală, munca în comun, încurajau cultul emoţional, charismatic, cu dansuri, „vorbire în limbi”, şi descurajau procrearea. În ciuda ereziilor şi excentricităţilor lor, shakerii au avut şi un rol social pozitiv, primind spre creştere copiii abandonaţi şi orfanii, dezvoltând un cult al muncii, al ordinii şi al egalităţii sexelor.

Sfinţii Zilei de Apoi” (Mormonii), au apărut pe la 1830 ca o mişcare neconvenţională, stranie, cu concepţii şi practici pseudoharismatice, sacramentariste, spiritualist-universaliste, combinând un patriarhalism desuet (poligamie) cu un gen de apostolicism specific. În ciuda dezordinilor provocate iniţial, nu puţine fiind cauzate de intoleranţa absurdă a dreptcredincioşilor protestanţi, mormonii au renunţat oficial la poligamie, promovează viaţa de familie, stilul de viaţă sănătos, civilizaţia, cultura, arta. Au întemeiat aşezări care au devenit temelia statului Utah.

Unitarienii, un produs al umanismului raţionalist şi al Reformei radicale, s-au remarcat printr-un mai mare accent pus pe raţiune, alunecând în eresuri raţionaliste (cum ar fi negarea dogmei Trinităţii, a divinităţii lui Iisus şi a Duhului Sfânt, negarea ispăşirii înlocuitoare, afirmaţia că natura umană nu este decăzută), sau pur şi simplu ajungând la o citire mai raţională a Bibliei şi respingând dogmele despre nemurirea sufletului, chinurile veşnice, predestinaţie, ca iraţionale, nebiblice şi nedemne de caracterul unui Dumnezeu drept.

Originari din Europa, unde au găsit toleranţă în Transilvania, unitarienii au influenţat mediul religios american, atât pozitiv, cât şi negativ. Ei au pus accentul pe raţiune şi moralitate, pe viaţa exemplară a lui Iisus, pe puterea voinţei, şi au promovat o doctrină realist-criticistă despre inspiraţia Bibliei, afirmând că autorii inspiraţi erau supuşi greşelii, de aceea autoritatea raţiunii ar fi deasupra Bibliei. Ei au fost primii promotori ai liberalismului teologic, influenţând atât mediul anglican, cât şi alte confesiuni şi având reprezentanţi faimoşi în politică şi cultură. În timp, unitarienii au devenit tot mai universalişti şi pluralişti, o societate în care încap foarte bine şi ateii, ceea ce pare minunat – dar cu siguranţă că aceasta nu mai este Biserică!

Locul francmasonilor în tablou

Francmasonii (masonii), „constructorii liberi” ai unui ideal de fraternitate şi progres, au influenţat foarte mult secolul al XIX-lea pe ambele maluri ale Atlanticului. Masonii nu sunt o biserică sau o religie universală, ci o reţea de cluburi ezoterice, caracterizate prin secretomanie şi preferinţa pentru exclusivitatea masculină, cu simboluri şi tradiţii moştenite de la breslele meşteşugăreşti medievale, de la unele ordine cavalereşti şi din diverse tradiţii creştine şi necreştine legendare. Nu există o organizare centrală mondială, există doar loji (asociaţii, cluburi) zonale care se acceptă sau nu se acceptă reciproc, destul de diverse în doctrine şi practici.

Masoneria este o frăţie universală elitistă, care promovează dezvoltarea spirituală personală, cunoaşterea, caritatea socială, respectul şi toleranţa religioasă şi alte principii idealiste, unde atât creştini, cât şi necreştini îşi găsesc cadrul social-spiritual. S-a dovedit a fi un suport al democraţiei şi al drepturilor individuale. Mulţi dintre liderii de opinie şi personalităţi proeminente au fost masoni, şi influenţa masoneriei este la baza societăţii moderne, în ciuda faptului că lojile nu afişează scopuri politice. Fiind atât de diverşi, masonii vor fi făcut probabil şi destule prostii, mai mult sau mai puţin „discrete”. Caracterul relativ închis al societăţii lor pe de o parte şi isteriile naţionaliste şi fundamentaliste pe de altă parte au dat naştere la tot felul de speculaţii, din care au apărut munţi de maculatură de scandal, descriindu-i pe masoni ca pe o conspiraţie satanistă globală, care ar urmări instalarea unui guvern mondial sau a unei noi ordini mondiale, care să strice toate sfintele noastre tradiţii locale.

Deşi este dificil de susţinut că masonii au provocat revoluţiile moderne din secolele XVIII-XIX, este adevărat că anumiţi gânditori şi politicieni care au influenţat Revoluţia Americană au fost masoni şi (sau) deişti. Deismul şi masoneria sunt asociate şi în legătură cu Revoluţia Franceză, clubul iacobin având model şi idealuri masonice. Diverse alte societăţi spirituale sau conspirative au fost construite după model masonic, fără a fi însă parte din masonerie (Rosicrucienii, Iluminaţii, Eteria, Carbonarii/Cărvunarii, Junii Turci etc.). Revoluţiile paşoptiste, inclusiv în Ţările Române, au fost conduse de personalităţi educate în Occident şi înfrăţite prin idealuri masonice. Dintre părinţii fondatori ai noilor mişcări religioase americane, câţiva fuseseră iniţial masoni, şi unii au rămas masoni în continuare. Nu puţini erau masoni şi printre clericii bisericilor de tradiţie veche europeană, chiar în Răsăritul ortodox.[3]

O minimă trecere în revistă a unor curente filozofice, politice, religioase, ezoterice a fost necesară pentru a înţelege în ce fel de lume aveau să apară trezirile milenariste din secolul al XIX-lea, cu cine intrau în competiţie şi din ce mediu proveneau adepţii.

 

Footnotes
[1]„A nu se confunda cu grupările secrete numite Illuminati, al căror iluminism are caracter ezoteric (ocult, secret) şi sunt organizate după model francmasonic. Ordinele de acest fel se întemeiază pe filosofie mistică, cu caracter iniţiatic, promovând magia, spiritismul şi alte «secrete», aspirând la o frăţie universală şi religie universală, pe temeiuri «raţionale».”
[2]„În Ţările Române, de asemenea, nu Biserica a fost în fruntea mişcării pentru dezrobirea rromilor sau pentru interesele celor dezavantajaţi.”
[3]„Un articol interesant care detaliază această istorie este «Boierii Moldovei veacului XIX si masoneria», http://esuceveanu.ablog.ro/, 31 dec 2008.”

„A nu se confunda cu grupările secrete numite Illuminati, al căror iluminism are caracter ezoteric (ocult, secret) şi sunt organizate după model francmasonic. Ordinele de acest fel se întemeiază pe filosofie mistică, cu caracter iniţiatic, promovând magia, spiritismul şi alte «secrete», aspirând la o frăţie universală şi religie universală, pe temeiuri «raţionale».”
„În Ţările Române, de asemenea, nu Biserica a fost în fruntea mişcării pentru dezrobirea rromilor sau pentru interesele celor dezavantajaţi.”
„Un articol interesant care detaliază această istorie este «Boierii Moldovei veacului XIX si masoneria», http://esuceveanu.ablog.ro/, 31 dec 2008.”