A fi religios nu echivalează cu a fi lipsit de incertitudini. Nici a fi creștin nu echivalează cu a fi sigur de orice cred. Incertitudinile creștine se compară sau sunt măsurate adesea cu certitudinile știinţei.
Pliniu cel Bătrân nota, în Naturalis Historia, un foarte cunoscut adagiu: „Printre ei [muritori] numai atât este sigur, că nu e nimic sigur.“[1] Puţini știu că Pliniu face această afirmaţie într-un capitol despre zei.
Dedicându-i lucrarea lui Vespasian, cezarul în funcţie între 69 și 79 d.Hr., scriitorul roman încearcă să argumenteze că zeii sunt cei care ajută/asistă omenirea, deci implicit și Vespasian. În contextul discuţiei, Pliniu îi ridiculizează pe cei care nu au niciun respect pentru zei, fie prin reprezentarea animalică, obscenă sau superstiţioasă a acestora, fie prin a crede miturile că zeii sunt ca oamenii – au excese, divorţează, sunt capricioși. În egală măsură îi expune pe cei care jură pe Jupiter doar ca să-și ascundă mai bine crimele.
Pliniu mai identifică un contrast: între cei care cred numai în Fortuna (noroc) și cei care se supun influenţei deterministe a stelelor. Cea de-a doua categorie credea că, odată ce a stabilit legile și cursul planetelor, Dumnezeu nu mai interferează cu ele. De aceea, oamenii încercau să se ghideze după semnele rău prevestitoare ale naturii, pe care unii prezicători și unele oracole profetice pretindeau că le pot interpreta. În acest context, spune Pliniu cel Bătrân, „numai atât este sigur, că nu e nimic sigur“.
A fi religios nu echivalează cu a fi lipsit de incertitudini.
Absolutizarea afirmaţiei de mai sus aruncă în aer întregul demers al cunoașterii. Dacă nimic nu e sigur, atunci nimic nu poate fi cunoscut cu adevărat. Dar lucrurile nu sunt în alb și negru.
Este adevărat că „incertitudinea este un aspect ineluctabil al oricărui demers știinţific“[2], dar să definim mai întâi ce este incertitudinea. În modul cel mai simplu, incertitudinea este lipsa certitudinii. Iar certitudinea, după studiul realizat în 2019 de Kampourakis și McCain, este de două feluri: psihologică și epistemică.
Prima se referă la cât de puternic credem ceva și este o certitudine care nu e dependentă de volumul și de puterea dovezilor. Certitudinea epistemică, pe de altă parte, se instalează numai când dovezile sunt indubitabile. Dar, fiindcă omul este prin definiţie susceptibil de eroare, putem concluziona că certitudinea epistemică în sens absolut nu este posibilă.
Și-atunci mai putem crede ceva? Mai putem fi siguri de ceva? Aceiași autori răspund că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să credem potrivit cu cele mai bune evidenţe pe care le avem, chiar dacă acestea sau interpretarea lor nu sunt sigure în sens absolut.[3]
A fi religios nu echivalează cu a fi lipsit de incertitudini. Nici a fi creștin nu echivalează cu a fi sigur de orice cred. Incertitudinile creștine se compară sau sunt măsurate adesea cu certitudinile știinţei. Dar știinţa însăși nu oferă certitudini, ci construiește o viziune despre lume și univers.
„Cred în creștinism așa cum cred că soarele răsare, nu doar pentru că îl văd, ci pentru că prin el văd orice altceva.“ C. S. Lewis
Știinţa creează concepte noi, schimbă modul de gândire vechi fie pentru că se află mai multe informaţii, fie pentru că se reflectează mai mult cu privire la teorii vechi, deja acceptate. Cu alte cuvinte, știinţa caută cel mai sigur mod de gândire, potrivit cu nivelul prezent de cunoaștere. Tot la fel, creștinismul nu este o sumă de truisme de necontestat, ci o viziune despre lume și viaţă al cărei sens nu poate fi cu ușurinţă negat.
În eseul „Este teologia poezie?“, prezentat în anul 1944 în faţa Clubului Socratic de la Oxford, C. S. Lewis își încheie pledoaria cu memorabilele cuvinte: „Cred în creștinism așa cum cred că soarele răsare, nu doar pentru că îl văd, ci pentru că prin el văd orice altceva.“[4] Pentru Lewis, creștinismul își merită certitudinile pentru dovezile istorice care sunt mult mai puternice decât ale altor religii, dar și pentru că oferă o viziune care dă sens vieţii așa cum o cunoaștem.
În final, încerc să fiu practic. Poate creștinul să demonstreze că Dumnezeu există, că Iisus S-a întrupat și a fost născut de o fecioară, că a înviat, că planeta a luat naștere ca urmare a actului creator al lui Dumnezeu, că există o viaţă viitoare, că omul va fi mântuit? Cred că nu putem vorbi despre o certitudine epistemică.
Dar nici nu suntem lipsiţi de orice dovadă că creștinismul stă pe o temelie pe care poţi așeza o viaţă cu sens și marcată de valori morale. Textul antic al Scripturilor creștine oferă o explicaţie despre lume și univers care răspunde cel mai bine marilor întrebări, cum ar fi: de unde venim, încotro ne îndreptăm, suntem singuri în univers, care este diferenţa între bine și rău etc.
Te-ar putea interesa și: Credinţa care dă siguranţă
Adeziunea cuiva la versiunea biblică asupra vieţii și universului hrănește siguranţa că, deși nu le putem demonstra, unele pretenţii ale Bibliei au cel mai puternic sens când sunt comparate cu alte opţiuni.
Laurenţiu Moţ sugerează că incertitudinile creștine nu diminuează valoarea creștinismului ca filosofie și mod de viaţă.
