De curând, la intrarea într-o librărie cu reputaţie, am zărit un afiș mare, pe care era promovată cartea unei autoare prin câteva cuvinte care, probabil, îi aparţineau. Citatul transmitea că viaţa este prea scurtă și periculoasă ca să-ţi refuzi vreo plăcere sau ca să fii altfel decât ești. Un truism, aproape două, și un sofism, puse împreună și semnalate ca motiv esenţial pentru care cititorii ar trebui să cumpere cartea promovată.
Secvenţa – interesantă ca ilustraţie, ca instantaneu printre alte instantanee necesar-superficiale într-un timp în care toată lumea simte că poate inspira pe toată lumea – seamănă izbitor cu multe altele pe care le găsești peste tot în social media, în graffiti de pe stradă și chiar în toaletele publice: viaţa este prea scurtă ca să fii supărat, viaţa este prea scurtă ca s-o iei în serios, viaţa este prea scurtă pentru a munci atât de asiduu, viaţa este prea scurtă ca să aștepţi prea mult după el/ea… și alte asemenea pseudo-înţelepciuni care ar trebui să ne provoace revelaţii.
Citatul acesta, însă, nu este doar superficial. Este și înșelător. A nu-ţi refuza nicio plăcere nu e nici pe departe vreun gând înţelept, ci, probabil pentru destul de mulţi, este chiar unul dintre motivele pentru care viaţa va fi mai scurtă decât ar fi putut să fie. Iar ideea de a nu fi altfel decât ești, în contextul citatului, nu transmite nevoia de autenticitate, de lipsă de ipocrizie sau nevoia de a te elibera de complexe și măști, ci mai degrabă transmite că nu merită să încerci să-ţi evaluezi instinctele și moralitatea acţiunilor, nici să-ţi propui să-ţi controlezi pornirile sau să-ţi modelezi caracterul.
Celor care preţuiesc mai mult conștiinţa morală, mai ales când aceasta se dezvoltă într-un cadru religios, li se impută uneori că își reprimă adevăratul sine sau că își pierd viaţa trăind după cum li se impune. Dar, dacă mai mulţi dintre noi ar încerca să înţeleagă creștinismul, respectându-l pentru revelaţia pe care o găzduiește și rezistând ispitei de a pleca de la explicaţia că religia este doar un vestigiu al unei epoci primitive, ar putea realiza că religia – re-legarea omului de Dumnezeu – era pentru Iisus de fapt o eliberare (a adevăratului om, implicit a adevăratului sine, și o eliberare de falsa concluzie că a face tot ce îţi trece prin cap e un fel de a trăi viaţa la maximum, și nu un mod de a o risipi).
Și atunci, dacă viaţa tot este așa scurtă (cu asta suntem toţi de acord, de aceea este un truism), descoperim că merită să nu ne refuzăm să explorăm mai mult decât senzaţii și plăceri, să explorăm cine suntem cu adevărat din perspectiva unei istorii care trece dincolo de naturalism și ce posibilităţi avem din perspectiva unui viitor care are de-a face cu revelaţia.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului.
