„Brittany, nu lua pastila!”

15555

Pe 1 noiembrie, Brittany Maynard va muri. Tânăra bolnavă de cancer cerebral în fază terminală va lua pastilele letale pe care medicul i le-a prescris ca să o ajute să aibă ceea ce ea numește „o moarte demnă”. Cu mai puţin de două săptămâni înainte de ziua fatidică, mai mulţi creștini cu dizabilităţi grave sau cancer terminal o imploră să nu își ia viaţa.

„Dragă Brittany, vieţile noastre merită trăite, chiar și când ai cancer cerebral”, scria public Philip Johnson, un seminarist catolic diagnosticat cu aceeași boală necruţătoare pe care o are și Brittany Maynard.

Glioblastom multiform. Acesta a fost verdictul care i-a anunţat tinerei de doar 29 de ani că mai poate trăi numai șase luni, indiferent de tratamentul pe care îl va urma.

Înainte să moară, tumora cerebrală va continua să crească, inflamându-i creierul și provocându-i dureri din ce în ce mai mari. Rând pe rând, funcţiile sistemului ei nervos se vor deregla. Nu se va mai putea mișca, nu va mai putea vorbi, nu va mai putea înghiţi.

Funcţiile cognitive vor fi și ele avariate progresiv de avansarea bolii. Tânăra ar putea trece, din acest motiv, prin schimbări de personalitate, nu-i va mai recunoaște pe cei din jur, nu va mai putea gândi limpede, poate va avea halucinaţii. Toate acestea pe fondul durerii, care va ajunge să necesite administrarea de opioide. În cele din urmă, organele ei vitale vor ceda, iar tânăra va muri.

Într-o tulburătoare mărturie video, Brittany sugerează că, în faţa acestei perspective, alternativa de a ști cu certitudine că va muri în curând, dar într-un context controlat de ea, nu de boală, o ajută și o liniștește.

Cine are dreptul să sugereze altceva?

A încerca să sugerezi că varianta acceptării unei evoluţii naturale a bolii este o soluţie mai bună ar fi o cruzime. Nu și dacă ești fix în situaţia lui Brittany.

Philip Johnson: „Suferinţa este valoroasă.”

Philip Johnson este cu un an mai în vârstă decât Brittany, însă a fost diagnosticat cu cancer cerebral inoperabil la vârsta de 24 de ani. Durerile de cap inumane, atacurile convulsive și vizitele dese la spital nu îi sunt străine. Ba încă le-a suportat șase ani de zile. Însă atitudinea lui Johnson faţă de boala lui este fundamental diferită.

„Mi-am depășit prognosticul”, scria el într-un mesaj adresat public lui Brittany, „ceea ce consider că este un miracol. Însă, mai important decât asta, este că am asistat la numeroase miracole, acolo unde nu mă așteptam să găsesc vreodată unul.” În timpul practicii pentru a deveni preot catolic, Philip a vizitat spitale și aziluri în care spune că „a primit mai mult decât a oferit”. „Am învăţat că suferinţa și durerea din inimă sunt parte a condiţiei umane și că nu trebuie risipite sau prescurtate din frică sau din dorinţa de a controla o situaţie aparent scăpată de sub control. Poate că acesta este cel mai important miracol pe care Dumnezeu intenţionează să îl experimentez”, spunea Philip. „Suferinţa este valoroasă.”

„Din nefericire, Brittany va pierde cele mai intime momente ale vieţi ei — ocazia ca persoanele dragi ei să o mângâie în timpul suferinţei, ultimele și cele mai personale momente cu familia ei și marele mister al morţii — în schimbul unei opţiuni mai rapide și mai «fără durere», care se concentrează pe ea mai mult decât pe oricine altcineva.”

Philip își încheie scrisoarea cu dorinţa ca Brittany să se răzgândească și să „aleagă să lupte cu boala și să fie prin aceasta un exemplu incredibil și inspirator pentru nenumăraţi alţi oameni în situaţia ei”.

„Brittany, și eu mor”

Kara Tippetts este unul dintre acești oameni. Și ea suferă de cancer cerebral și este pe moarte. Într-o scrisoare deschisă, plină de fotografii care îi documentează cuvintele, Kara îi mărturisește lui Brittany că, imediat ce i-a aflat povestea, s-a rugat pentru ea, împreună cu fetiţa ei de cinci ani. Kara mai are încă trei copii și extrem de puţin timp la dispoziţie. Cu cancerul se luptă deja de doi ani.

Kara Tippetts: „Suferinţa poate chiar ar fi locul în care poate fi găsită adevărata frumuseţe.”

„Brittany, te iubesc și îmi pare rău că ești pe moarte. Îmi pare rău că amândouă a trebuit să mergem pe acest drum, pe care simţim că e imposibil să mergem”, scria femeia, în încercarea de a o face pe Brittany să vadă suferinţa cu alţi ochi. „Suferinţa nu exclude bunătatea, nu exclude frumuseţea, ci poate fi chiar locul în care poate fi găsită adevărata frumuseţe.”

„Alegându-ţi propria moarte, tu le iei celor care te iubesc (…) șansa de a-ţi oferi dragostea lor în ultimele tale momente.” Kara mărturisea că este convinsă că aceste momente vor aduce putere în vieţile copiilor ei, care vor ști să trăiască mai frumos, pentru că au fost martori la moartea ei.

„Te-au minţit, Brittany. Ţi-au spus o minciună oribilă, cum că moartea ta nu va fi frumoasă. Că suferinţa ta va fi mult prea mare”, continuă scrisoarea Karei. „Nu, a-ţi grăbi moartea nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu. Însă în apropierea morţii, El ne întâmpină cu harul Lui.”

Apelând la credinţa ei, Kara mărturisea cât de important este pentru ea în aceste momente „să Îl cunoască pe Iisus, să știe că El înţelege cât de greu îi este ei să își ia la revedere, că merge împreună cu ea în timp ce ea moare.”

Sinuciderea nu e curajoasă, dar e contagioasă

Credinţa a ţinut-o în viaţă și pe Joni Earekson Tada, cunoscută pentru activitatea ei de vorbitor motivaţional. Joni, care este tetraplegică de 47 de ani și a suferit dureri cronice de-a lungul acestor zeci de ani, a intrat în direct la CBN pentru a o ruga pe Brittany să nu ia pastila fatală. Să nu o ia nu doar pentru ea, ci și pentru că gestul ei atât de public ar transmite un mesaj nefast pentru alţi oameni cu dizabilităţi care sunt disperaţi din cauza bolii lor.

Joni, în remisie după ce a suferit de cancer la sân, mărturisea că și ea a trecut prin momente de disperare, ba chiar a încercat să îşi ia viaţa. Însă, insista ea, nu pastila este soluţia la această disperare. „A te sinucide nu e o soluţie pentru depresie. Există medicamente pentru asta.”

#WeLuvBrittany

„Mă întreb dacă Brittany știe cât de importantă este în ochii lui Dumnezeu și dacă știe că El o iubește dincolo de orice măsură”, scria și Adele Gill, diagnosticată la 25 de ani cu o boală degenerativă neuromusculară.

„Timp de 31 de ani, am trăit cu această boală care îmi slăbește mușchii respiratori, îmi împiedică vorbirea, înghiţirea și mersul, mă obligă să folosesc un aparat pentru respiraţie 15 ore pe zi, un cadru de mers și să fac excursii frecvente la spital pentru terapie intravenoasă.” Cu toate acestea, Adele condamnă „cultura morţii”, atât de promovată de societate, care o face pe Brittany să creadă că e o soluţie bună să își ia viaţa. În același timp, spunea ea, se roagă ca Brittany să renunţe la planul ei „înainte ca alte suflete vulnerabile și în suferinţă să o urmeze”.

Adele îşi încheia apelul, publicat de catholic.org, invitându-i pe toţi creștinii proviaţă să se roage pentru Brittany. O pagină Facebook a fost creată special pentru aceste rugăciuni.

Uitată a doua zi

Wesley Smith, consultant pe probleme de bioetică și cultură, deplângea într-un editorial pentru LifeNews influenţa nefastă a organizaţiei Compassion and Choices, promotoarea poveștii lui Brittany. Smith relatează că o prietenă de-a lui cu probleme de sănătate grave, dar nu atât de grave ca cele ale lui Brittany, s-a sinucis în urmă cu mai mulţi ani. În lucrurile ei, care i-au parvenit lui după deces, a găsit un caiet în care prietena decupase și lipise fragmente din broșuri distribuite de Compassion and Choices, care atunci funcţiona sub alt nume.

„Citeam și mă treceau fiori. Era descrierea exactă a modului în care Frances s-a sinucis, cu detalii așa de asemănătoare încât păreau instrucţiuni.” Același caiet cuprindea și istorii despre „sinucideri reușite”. „Aceste povești, ciudat de comparabile cu mărturiile religioase date de cei care doresc să facă prozeliţi, aveau o temă recurentă: că suicidul emancipează, e benefic și că e o experienţă pozitivă.”

Modul în care percepem curajul în faţa morţii se schimbă, și se schimbă în rău, avertiza Smith într-un material pentru FirstThings. El amintea despre modul în care actorul Michael Landon (cunoscut publicului român pentru filmul Căsuţa din preerie) și-a asumat cancerul pancreatic descoperit în fază finală. Presa i-a lăudat atunci curajul și demnitatea, iar istoria lui cotinuă să le insufle curaj familiei lui și celor care l-au cunoscut. Astăzi, în schimb, mass-media laudă curajul lui Brittany nu de a lupta, ci de a muri.

Întrebarea care potenţează și mai mult tragismul situaţiei, spune Smith, este: Dacă Brittany va muri pe 1 noiembrie, își vor mai aminti jurnaliștii de ea, peste câteva zile? Sau se vor înghesui să prindă următoarea poveste șocant de emoţionantă?

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.