„Dacă aș fi torturat, aș mărturisi orice. Aș mărturisi că am fost sultanul Turciei“, spune Goya, într-un film al lui Milos Forman. „Nu, n-ai face-o!“ – îl contrazice părintele Lorenzo, dar Goya insistă: „Aș mărturisi orice pentru a evita chinurile.“
Combaterea ereziei cu ajutorul Inchiziţiei rămâne până azi unul dintre cele mai controversate capitole din istoria Bisericii Catolice, un capitol tenebros în care Inchiziţia spaniolă a reprezentat punctul culminant, prin duritatea interogatoriilor şi smulgerea mărturisirilor sub tortură. Helen Rawlings, profesoară la Universitatea din Leicester, afirmă că, deşi tribunalele inchizitoriale şi-au desfăşurat activitatea în Franţa, Italia şi Boemia, cea care „şi-a lăsat amprenta asupra întregii istorii a civilizaţiei medievale“[1] a fost Inchiziţia spaniolă. Aceasta a acţionat într-o epocă în care dorinţa creştinului de a căuta o legătură directă cu Dumnezeu, neintermediată de Biserică, era considerată un potenţial pericol.
Dacă în secolele anterioare, ereziile erau idei contrare dogmelor oficiale, apărute în interiorul Bisericii, în perioada Inchiziţiei spaniole s-a produs o mutaţie, eretici fiind cei care aveau o altă religie decât creştinismul. „Cuvântul «erezie» a avut, în funcţie de epocă, un conţinut foarte diferit“[2] – scrie istoricul Bartolome Bennassar.
Prietenii lui Columb, inamicii evreilor
Într-un efort politic de unificare a teritoriilor spaniole, Ferdinand de Aragon s-a căsătorit cu Isabela de Castilia în 1469, unindu-şi regatele. Rămas în istorie mai degrabă ca susţinător al călătoriilor lui Cristofor Columb peste Atlantic, cuplul regal a jucat un rol hotărâtor şi în fondarea Inchiziţiei din peninsula Iberică. Aflată la Sevilla (în anii 1478-79), Isabela a fost convinsă de dominicanul Alonso de Hojeda că regatul castilian este ticsit de evrei iudaizanţi[3], aşa-numiţii conversos.
La insistenţele lui Hojeda şi ale altor opozanţi ai minorităţii evreieşti, Ferdinand şi Isabela s-au adresat Scaunului Pontifical, cerând instituirea unui tribunal care să-i caute şi să-i ancheteze pe suspecţii iudaizanţi. Aşa se face că, în 1478, Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) a emis o bulă papală intitulată Exigit sinceras devotionis affectus, prin care a autorizat înfiinţarea Inchiziţiei spaniole cu scopul identificării pseudoconvertiţilor la creştinism.
Prima ceremonie organizată de Inchiziţie la Sevilla a avut loc în data de 6 februarie 1481. Şase eretici dovediţi de inchizitori au fost scoşi din temniţă, duşi la catedrală – unde au asistat la slujba religioasă –, iar apoi scoşi în afara oraşului şi arşi pe rug. Inchiziţia spaniolă a prins aripi odată cu numirea dominicanului Tomas de Torquemada ca inchizitor general (în perioada 1483-1498). Supranumit „Ciocanul evreilor“, Torquemada s-a străduit să elimine cazurile de false denunţuri ale unor conversos însă, în ciuda acestui fapt, s-a afirmat ca unul dintre cei mai înverşunaţi acuzatori ai evreilor şi musulmanilor, unul dintre cei care au susţinut Decretul Alhambra (1492), prin care au fost expulzaţi toţi evreii din Spania.
Har şi tortură
Ţintele urmărite de inchizitorii spanioli au fost în primul rând evreii şi musulmanii (conversos şi moriscos). De-a lungul timpului, au căzut victime şi unii protestanţi sau diverse persoane care, în vreun fel anume, au adus atingere credinţei catolice, însă aceste cazuri au fost mai puţin numeroase. Sfântul Oficiu al Inchiziţiei obişnuia să organizeze razii neanunţate, care luau prin surprindere micile comunităţi locale. Mai întâi, inchizitorii anunţau o „perioadă de har“, când orice eretic avea posibilitatea să se autodenunţe. Cei care îşi mărturiseau singuri vina puteau să spere într-o pedeapsă mai uşoară, iar asprimea pedepsei se diminua pe măsură ce vinovatul demasca şi alţi eretici. Practic, oricine putea să denunţe pe oricine şi nu este de mirare că, după cum notează istoricul Michael Thomsett, „inchizitorii se trezeau înconjuraţi de eretici şi cu cât investigau mai mult, cu atât găseau mai mulţi eretici“.[4]
Odată denunţat, suspectul era arestat, pus sub acuzare şi încarcerat. Proprietăţile sale erau sechestrate şi, uneori, vândute pentru a se achita costurile detenţiei. Au fost cazuri când familiile unora dintre cei anchetaţi au rămas pe drumuri din cauza acestui fapt. Între momentul arestării şi începutul anchetei propriu-zise puteau să treacă luni de zile, în condiţiile în care Spania părea să fie plină de eretici iudaizanţi.
La anchetă, acuzatului i se cerea să îşi recunoască vina şi, în cazurile în care acesta refuza, se apela la diferite metode şi aparate de tortură. Întrucât legea tribunalelor inchizitoriale nu recunoştea valabilitatea mărturisirilor făcute sub tortură, anchetatorii notau pe fiecare confesiune scrisă: confessionem esse veram, non factam vi tormentorum (confesiunea a fost făcută liber, nu ca urmare a torturii). Singura şansă ca un acuzat de erezie, cu o mărturisire oferită de „bunăvoie“, să scape în urma procesului era găsirea unui martor în favoarea lui. Însă puţini ar fi luat apărarea unui acuzat, din teama de a nu deveni la rândul lor suspecţi.
A fost sau n-a fost?
Istoria Inchiziţiei depinde, într-o bună măsură, de cine o scrie. Dacă istoriile scrise de protestanţi vorbesc despre zeci de mii de oameni anchetaţi, torturaţi şi arşi pe rug sau despre condamnaţi smulşi de pe rug înainte de a muri, pentru a li se prelungi chinul, istoricii catolici cred că Inchiziţia „a fost un tribunal de excepţie, stabilit de Biserică pentru a ţine piept pericolelor care o ameninţau şi care riscau, pe viitor, să submineze întreaga societate“.[5]
Exagerări există cu siguranţă în ambele tabere. Bennassar propune o perspectivă mai echilibrată, vorbind despre condamnarea la ardere pe rug a câtorva mii de evrei şi a câtorva sute de musulmani, notând totodată că „cifra totală a sentinţelor pronunţate de Inchiziţie nu va fi cunoscută de nimeni, niciodată, din cauza lipsei de documente“.[6]
Istoricii admit că Inchiziţia spaniolă a slujit nu doar interesele papale, ci şi coroana spaniolă, fiind, într-o anumită măsură, o poliţie politică. Dincolo de grija pentru puritatea dogmei a existat invidia stârnită de succesul comunităţilor evreieşti, precum şi dorinţa de a elimina influenţa acestora din cultura şi societatea spaniolă. Inchiziţia spaniolă nu a apărut din senin. A apărut după numeroase bule şi decrete papale care au vizat comunităţile evreieşti din Europa, în cele patru secole de dinaintea sa. „Ea a fost exponentul unei societăţi“, observă Bennassar. Înfiinţată şi condusă de Biserica Catolică, Inchiziţia a beneficiat de sprijinul maselor care participau la arderile pe rug ca la nişte sărbători populare şi din rândul cărora făceau parte numeroşii denunţători ai ereticilor.
Faimoasele „Capricii“ ale pictorului Francisco de Goya – interzise de Inchiziţie la data publicării lor – ilustrează nu doar viciile unui cler corupt, ci o întreagă societate în decadenţă. Dincolo de creştinii pioşi din catedrale se ascundeau adesea monştrii născuţi din somnul raţiunii. En fin, se poate spune că Inchiziţia rămâne o pată în istoria religiei creştine, o crimă împotriva umanităţii, la fel ca Holocaustul orchestrat de nazişti, ca poliţia politică a regimurilor comuniste sau ca torturile recente din centrul de detenţie de la Guantanamo. Cum ar spune Mark Twain, „istoria nu se repetă, însă rimează…“
