Omul care a deschis ferestrele cerului

„Doi artiști din vechime se luaseră odată la întrecere, vrând să afle care din ei poate zugrăvi mai aproape de adevăr lumea vizibilă. «Am să-ţi demonstrez, acum, că eu sunt cel mai bun», a spus unul dintre ei, arătându-i celuilalt o perdea pictată. «Ei bine, trage perdeaua», i-a cerut acesta, «să vedem tabloul». «Perdeaua este tabloul», i-a răspuns cel dintâi, râzând.” (Nikos Kazantzakis)

Fie că îi place creștinului, fie că nu, viaţa lui e un sistem de vase comunicante în care se întâlnesc, în densităţi diferite, elemente ale unei duble realităţi: cea de aici și cea de dincolo; cea vizibilă, asediindu-i simţurile, și cea invizibilă, trimiţându-și răzleţ ecourile prin cortina groasă care le separă. În acest efort de a-și asuma cetăţenia lumii de acum și a celei ce va să vină, omul se lovește de atitudinea sceptică a celor care cred că realitatea prezentă, atât de acaparantă, este prea viu zugrăvită ca să fie doar o perdea separatoare; ei văd în ea însăși tabloul și nimic dincolo de coordonatele ei mai mult sau mai puţin cunoscute.

Trăind însă atât de mult timp între hotarele lumii văzute, creștinii înșiși au deprins moduri de a se instala mai confortabil în jilţurile ei, deplasându-și treptat centrul de interes dinspre eternitate înspre aici și acum. Nu este vorba de o renunţare la Împărăţie și nici de o negare a realităţii ei, ci mai degrabă de o acuitate vizuală care oscilează între cele două registre, în favoarea celui mai familiar.

Lumea de dincolo însă, oricât de puţin cunoscută, se întâlnește uneori cu lumea de aici, oricât de veștejită ar fi aceasta de atingerea păcatului. Philip Yancey menţionează unele dintre ocaziile în care i s-a părut că materialul și spiritualul fuzionează, dând mărturie de existenţa unui Designer meticulos: imensitatea oceanului, o ţestoasă uriașă depunându-și ouăle, plutirea păsărilor colibri, agilitatea veveriţelor Abert.[1] John Ortberg amintește alte puncte rarefiate de întâlnire a celor două lumi: nașterea unui copil, împletirea cuvintelor într-un imn vechi, un răsărit de soare, apusul unei vieţi.[2]

Dar există o imagine și mai clară a modului în care spiritualul se insinuează în ţesuturile lumii materiale: imaginea omului care s-a desprins din agitaţia și de nesiguranţa acestui montagne-russe cotidian, pentru a păși pe un teren mai solid. Sau care devine astfel, cu fiecare pas făcut prin credinţă. Dincolo de comoditatea suprafeţelor, acest tip de credinţă poate câștiga monopol asupra vieţii, ne asigură Dietrich Bonhoeffer, captând fluxul îngrijorărilor fiecărui început de zi și făcându-le să amuţească înaintea Celui care a creat totul, inclusiv ziua.[3]

Creștinul poate fiinţa simultan în „timpul mic, pământesc, al cadenţei zilnice” și în „timpul mare, ceresc, al arcului dintre început și sfârșit”[4] numai în măsura în care evadează din anonimatul celor care trăiesc cu apă și pâine, decriptând semnificaţiile dăinuirii prin puterea oricărui cuvânt „care iese din gura lui Dumnezeu[5].

Trăind prin credinţă

„Prin harul lui Dumnezeu, aș vrea să trec mai bine prin cele mai mari greutăţi (…) decât să fac o cerere cuiva afară de Dumnezeul cel viu. Căci n-aș vrea să știrbesc deloc mărturia pe care vreau s-o dăm până la capăt, anume că ajunge să ne încredem în Dumnezeul cel viu.” (George Muller)

Istoria lui George Muller, omul care a îngrijit 10.000 de copii fără să deţină resurse materiale și fără să ceară ajutor vreunui semen, ne introduce în decorul unei vieţi înrădăcinate, dincolo de registrul declarativ, în miezul încrederii robuste că Dumnezeu este tot ceea ce avem nevoie. Cele șase decenii în care s-a dedicat unui proiect sisific sunt un exemplu de credinţă care capătă corporalitate cu fiecare pas făcut în necunoscut.

Nimic nu l-ar fi recomandat pe tânărul George ca pe un viitor campion al credinţei; în copilărie, printre pasiunile lui se număraseră jocul de cărţi, beţiile și furturile din banii părinţilor; ajunsese chiar după gratii la 16 ani,[6] iar viaţa lui de student la teologie, povestită cu o sinceritate dezarmantă, era „nelegiuită și prea de tot”.[7]

Faptul că Dumnezeu are putere să-i schimbe viaţa va constitui sursa încrederii lui uimitoare că poate conta pe El pentru împlinirea oricărei nevoi. Mai ales atunci când nevoile aparţin celei mai neajutorate categorii umane: copiii orfani.

De la începuturi „modeste” (30 de orfani luaţi în îngrijire într-un imobil închiriat, numărul lor triplându-se în decurs de un an), proiectul se va extinde mai mult decât ar fi putut anticipa însuși iniţiatorul lui: cinci case de copii, cu o capacitate totală de 2.050 de locuri, un adevărat cartier. Privit chiar și numai de la distanţă, acest așezământ era un sâmbure de miracol, plantat în raza de acţiune a celor neobișnuiţi să exploreze viaţa altfel decât prin lupa raţiunii. Cele 1.700 de ferestre luminate seară de seară sunt tot atâtea temeiuri pentru încredere, după cum avea să mărturisească una dintre multele scrisori primite de fondatorul orfelinatului. Întreg proiectul e fondat pe o axă robustă: credinţa lui Muller, cu cât mai sever testată, cu atât mai proaspătă și mai însufleţită.

Însemnările lui Muller fac lumină asupra uriașei sarcini care stătea pe umerii săi: asigurarea meselor zilnice pentru 2.000 de copii era, în sine, un efort herculean. Lista de nevoi ce trebuiau acoperite se întindea însă mult dincolo de hrana de fiecare zi: 6.000 de perechi de încălţăminte anual, cheltuieli de întreţinere a celor cinci clădiri, însumând 500 de săli, cheltuieli cu tratamente medicale pentru copii, salariile personalului (învăţători, personal medical, bucătari și numeroase ajutoare), cheltuieli neprevăzute, cheltuieli de călătorie și de zestre pentru copiii care părăseau orfelinatul — pentru fiecare ucenic trimis să înveţe o meserie se achita meșterului suma de 330 de lire. La finalul acestor calcule, Muller nu uita să adauge un post-scriptum, ţesând din cuvinte o epidermă încrederii sale absolute că el e doar un administrator, degrevat de poverile care ar fi putut să îl strivească de către Însuși „Tatăl orfanilor”.[8] Menţionând că nu are niciun mijloc propriu de a susţine acest evantai de cheltuieli, încrezătorul administrator încheie acest bilanţ al cifrelor cu o declaraţie de credinţă: „Și totuși, trebuie spus că totul se face ușor, căci în toate lucrurile acestea noi privim spre acela care este nespus de bogat”.[9]

Când criza se instalează cu anii

„Putem să fim săraci, chiar foarte săraci; uneori se poate să ne rugăm de o sută de ori înainte de a ne veni răspunsul de la Dumnezeu; putem fi siliţi să ne bizuim pe ajutorul Său de la un prânz la altul. (…) După felul în care se prezintă lucrurile văzute în afară, s-ar putea presupune, la un moment dat, că El ne-a uitat; dar pe cât este de sigur și de real că avem o nevoie adevărată, pe atât este de sigur că Dumnezeu ne va răspunde, la vremea Lui și în felul Lui.” (George Muller)

Activitatea lui Muller cunoaște două mari perioade de criză: 1838-1844 și 1870-1874.

O criză prelungită pe mai mulţi ani nu poate decât să erodeze lent încrederea, însă George Muller e plămădit din alt aluat. Strâmtorat de nevoile reale cu care se confruntă, el rămâne ancorat într-o realitate invizibilă, încredinţat că Părintele orfanilor va acoperi orice lipsă, nu după un calendar omenesc, ci la „vremea Lui”. Jurnalul său e construit pe două realităţi, între care nu se activează nicio falie, oricât de intimidant ar deveni contextul imediat.

În 18 august 1838, Muller notează: „Dimineaţa. N-am un ban în casă pentru orfani… Ochii mei sunt îndreptaţi spre Domnul.”[10] Acesta va deveni laitmotivul tuturor însemnărilor sale. Conștient de amploarea nevoilor ce trebuie acoperite, alege sistematic să se concentreze pe faptul că Dumnezeu este și rămâne credincios promisiunilor Sale. De altfel, conform propriilor mărturisiri, Muller recuperează din Scriptură o pleiadă de argumente (pe care le prezintă apoi în rugăciune) care îi consolidează credinţa că va primi ajutor, între care cel dintâi este că scopul acestui proiect este tocmai de a demonstra că Dumnezeu e viu și că răspunde în timpurile moderne la fel cum o făcea în cele nou- sau vetero-testamentare. El crede că Dumnezeu, ca Tată al orfanilor, nu poate lua în calcul decât opţiunea de a le purta de grijă; ba, mai mult, în acord cu declaraţia Evangheliei, El Însuși e hrănit, îmbrăcat și adăpostit prin intermediul lor.

Eventualitatea unui faliment al proiectului său de binefacere nu a provocat niciodată unde seismice încrederii sale. Întrebat cum ar proceda în cazul în care la ora prânzului nu ar fi nimic de așezat pe masă, Muller a replicat că e convins că o asemenea ipoteză nu putea să prindă contur, câtă vreme primise harul de a crede în bunătatea lui Dumnezeu. Iar credinţa lui a fost continuu confirmată prin faptul că, deși cu o seară înainte era posibil să nu existe nici măcar bani de lapte, totuși, atunci când ora mesei sosea, toate nevoile, cel puţin cele imediate, erau deja acoperite.

Armele unui călător în necunoscut

Viaţa lui Muller a fost o autentică incursiune pe tărâmul necunoscutului, al provocărilor și al riscului; tocmai de aceea atingerea destinaţiei a presupus existenţa unor instrumente de orientare adecvate.

În primul rând, George Muller deprinsese arta de a-L aștepta pe Dumnezeu în rugăciune. El credea că trebuie să lucreze ca și cum succesul ar depinde în întregime de eforturile lui, dar în același timp să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, bizuindu-se numai pe ajutorul Său. De altfel Muller se bucura atunci când problemele cu care se confrunta erau circumscrise imposibilului, pentru că rezolvarea lor ulterioară avea să poarte marca puterii supranaturale, care arunca în derizoriu presupusa lor insurmontabilitate. Era și mijlocul de a reprima orice tentativă de a-și atribui vreun merit pentru longevitatea unui demers ce părea sortit din fașă eșecului.

Printre obiceiurile sale cu privire la rugăciune se afla păstrarea unui jurnal, în care nota amănunţit problemele zilei și, pe o altă coloană, data și modul soluţionării lor. Cele mai bune ore ale dimineţii erau dedicate rugăciunii și Cuvântului scris, Muller reușind performanţa de a citi de peste 200 de ori Biblia din scoarţă în scoarţă. Momentul morţii avea să îl surprindă dimineaţa, la rugăciune. Muller își încheia călătoria în aceeași notă în care cucerise cei mai prăpăstioși versanţi ai imposibilului: pe genunchi.

Muller a înţeles că rugăciunea care deschide ferestrele cerului nu gravitează în jurul cererilor și merge chiar mai departe de limanul mulţumirilor; ea presupune să cedezi controlul oricărei posesiuni și oricărei aspiraţii în mâna Celui care nu le poate irosi: „Numai acela are putere asupra lui Dumnezeu prin rugăciune care s-a arătat gata să dea tot ce are.”[11]

Din rucsacul său de călător nu lipsea încrederea neclintită că se află în mâna lui Dumnezeu și că orice cuvânt al Lui are puterea de a se împlini. De altfel, în toţi cei 60 de ani în care a condus orfelinatele, Muller identifică un singur moment de descurajare, ivit într-o fază incipientă a crizei din perioada 1838-1844.

Interpretarea ulterioară a crizei în cheia testării credinţei sale, nu în cea – totdeauna perdantă – a abandonării lui de către Dumnezeu l-a determinat să ia decizia de a nu-și mai permite niciun episod de îndoială.

Kierkegaard credea că viitorul poate fi întâmpinat și biruit prin credinţă.[12] Și că în orizontul de așteptare al credinţei se înscrie întotdeauna biruinţa Binelui asupra oricăror circumstanţe, inclusiv asupra acelora care își dezvăluie dezarmant învelișul de haos, de nedreptate sau de neputinţă. Căci „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”[13].

Credinţa lui Muller s-a insinuat în toate nervurile unui viitor golit de incertitudini datorită Celui care îl guvernează în toate detaliile lui. Convingerea lui era aceea că din încercare nu trebuie să evadăm printr-o ușă pe care ne-am construit-o singuri, ci încrezându-ne în Cel care are o ieșire pregătită, întotdeauna la vremea Lui, întotdeauna pe ușa din faţă. Dacă umanul din noi este terifiat de situaţiile în care nu mai întrevede nicio soluţie, în afară de Dumnezeu, tocmai acestea constituie materia primă a maturizării noastre spirituale. „Cu cât vom fi mai lipsiţi de sprijin văzut, cu atât vom vedea mai bine ajutorul lui Dumnezeu.”[14]

E o viziune înrudită cu cea a lui Kierkegaard, care, stabilind condiţiile compatibilităţii dintre om și Dumnezeu, dezvăluia cifrul acestui raport divino-uman, posibil numai prin situarea umanului în zona dependenţei radicale: „Cel care știe în sinea sa că nu e în stare de absolut nimic are în fiecare zi prilejul dorit și indiscutabil de a afla că Dumnezeu e viu.”[15]

Un experiment încheiat cu succes

Dorinţa lui Muller de a înfiinţa un orfelinat s-a constituit, dincolo de raţiunile umanitare și creștinești ale unui asemenea demers, și într-o tentativă de a resuscita credinţa ofilită a creștinilor din vremea sa.

În experienţa sa de pastor, întâlnise diferite categorii de oameni blocaţi în palpabilul și în certitudinea lumii pe care pretindeau totuși că o locuiesc temporar: cei înfricoșaţi de lipsurile unui viitor în care degradarea fizică nu le va mai permite să lucreze; cei implicaţi în afaceri pe care le gestionau, cu o conștiinţă împărţită, după principiile nescrise și îndoielnice ale succesului pământesc, sau aceia care, fiind prost plătiţi, se extenuau muncind 14-16 ore pe zi, subminându-și sănătatea și fracturând șansele unei vieţi clădite pe devoţiune. Argumentul biblic cu care încerca să recompună încrederea lor că Dumnezeu este adevăratul Susţinător al vieţii lor era: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”[16]

Reticenţa vădită a interlocutorilor săi de a executa salturi în necunoscut fără protecţia unei plase de siguranţă, refuzul lor de a privi dincolo de ceea ce au construit cu mâinile proprii l-au propulsat pe Muller la antipodul credinţei superficiale, determinându-l să își asume o misiune curajoasă: aceea de a-L face pe Dumnezeu vizibil.

A primit donaţii, ai căror autori au rămas uneori necunoscuţi, cu sume variind de la două centime la 300.000 de lire. Niciun donator n-a știut însă vreodată cât de strâmtorat sau de prosper era orfelinatul la momentul donaţiei sale; iar darul nu a survenit niciodată ca urmare a unei solicitări directe sau indirecte, pentru că Muller era convins că a depinde de un donator uman înseamnă a-ţi croi drum spre fundătura eșecului. După cum dependenţa totală de suportul divin își adjudecă o măsură de binecuvântări care ar fi reţinute în alte condiţii.

Ecourile lăsate în presă de moartea lui George Muller, la 93 de ani, dovedesc că raţionamentul său, desfășurat pe o perioadă impresionantă, a validat premisa pe care a fost construit.

The Times amintea de rezultatele fără precedent ale activităţii lui Muller, St. James Gazette nota caracterul neobișnuit al credinţei lui, iar Bristol Evening News consemna că scepticismul celor care ironizau puterea rugăciunii nu diminua cu nimic admiraţia lor faţă de rezultatele obţinute de Muller. În timp ce Daily Telegraph, subliniind treapta de miracol pe care reușise să urce această viaţă, conchidea: „George Muller a murit, iar lumea a suferit o pagubă ireparabilă prin dispariţia lui.”[17]

Cu siguranţă, de la distanţă de două secole de viaţa lui Muller, putem aprecia lecţiile pe care ea le-a predat. Cum ar fi aceea că între lumea vizibilă și cea invizibilă există ferestre tămăduitoare și că storul poate fi ridicat doar de rugăciunea fierbinte a credinţei.

Într-o paradigmă a lucidităţii cu care pretindem să analizăm părţi detașabile din puzzle-ul vieţii, experienţa lui ne-a dovedit că adevărata limpezime a lucrurilor se deslușește atunci când sunt privite prin ochii lui Dumnezeu.

Am putea diagnostica independenţa și suficienţa omului modern — cu toate angoasele și responsabilităţile sale strivitoare — drept rezultat al slăbirii unilaterale a unui legământ divino-uman. Ea nu i se poate imputa partenerului divin („Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”),[18] ci e consecinţa rezervei noastre de a ne așeza în logica unui abandon fără rest: „Căci îndată ce hotărâm să ne dăruim pe deplin lui Dumnezeu, El ni se dăruiește, la rândul Său, pe deplin.” (Thomas Merton)[19]

Istoria lui Muller stârnește ecoul dorinţei de a învăţa alfabetul dependenţei de ajutorul divin, de a-L readuce pe Dumnezeu în sfera vizibilului și cognoscibilului, și, de ce nu, de a despacheta tot șiragul de minuni pe care El l-ar putea rostogoli peste o viaţă, odată ce ea a intrat în cadenţa pasului Său.