Afirmaţiile lui Stalin: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este doar statistică”, deși sadice în esenţa lor, întruchipează și renunţarea de a-i mai ajuta pe ceilalţi pe care o manifestăm noi. Psihologii explică de ce ne pierdem motivaţia de a ajuta și cum putem să schimbăm asta.
Se pare că atunci când ne aflăm în faţa unei probleme mari, a unei catastrofe care implică zeci, sute sau mii de oameni, ne simţim atât de neputincioşi, încât refuzăm sau renunţăm la a oferi ajutorul nostru, gândind că este inutil. Cu cât problema este mai gravă sau mai mare, cu atât impactul pe care noi considerăm că l-am avea în acea problemă ni se pare mai mic şi neînsemnat, notează huffingtonpost.com.
Studiile confirmă această tendinţă: oamenii se implică şi donează mai mult atunci când este vorba despre salvarea a două vieţi din patru, decât atunci când este vorba de două vieţi din 1.700. Acest fenomen are loc atât la scală mică, cât şi la scală mare. Oamenii sunt mult mai dispuşi să doneze bani sau să ofere ajutor atunci când diferenţa între numărul persoanelor care au nevoie de ajutor şi cel al persoanelor care ar primi ajutorul este mai mică.
Recent, oamenii de ştiinţă au realizat un studiu, numit „Whoever Saves One Life Saves the World: Confronting the Challenge of Pseudoinefficacy” care tratează înclinaţia iraţională şi emoţiile care ne fac să renunţăm la a-i mai ajuta pe cei în nevoie. La acest studiu, participanţilor li s-au arătat poze fie doar cu un copil, fie cu mai mulţi, pentru care aceştia erau invitaţi să facă donaţii. S-a constatat că atunci când participanţii vedeau poza unui singur copil, erau mai dispuşi să ajute decât atunci când vedeau pozele mai multor copii sau atunci când trebuiau să îl aleagă pe unul dintre aceştia. De asemenea, ei au declarat că se simţeau mai bine atunci când trebuiau să ajute doar un copil decât atunci când trebuiau să ajute doar unul din mai mulţi, deoarece în ultima situaţie se simţeau neputincioşi.
Acest lucru poate fi îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere, deoarece se pare că în aceste cazuri, simţămintele din subconştientul nostru se impun alegerii raţionale, ceea ce transpus în viaţa reală înseamnă că evităm să ajutăm pe cineva pentru că ni se pare că aportul nostru este prea mic. Pe de altă parte, ceea ce s-a constatat în urma studiilor poate fi încurajator, deoarece, odată identificat mecanismul emoţional şi psihologic care ne motivează să ajutăm sau ne demotivează, putem lua măsuri în acest sens. Dacă ne concentrăm mai mult asupra a ceea ce putem face pentru alţii decât asupra a ceea ce nu putem face, vom fi mai eficienţi şi ne vom simţi mai bine.
Un exemplu pentru încercarea de a face atât cât putem pentru ceilalţi a fost Oskar Schindler, un industriaş bogat grman care a trăit în perioada Holocaustului. Acesta şi-a riscat viaţa pentru a salva de la moarte un număr cât mai mare de evrei, condamnaţi la exterminare prin muncă sau gazare. La un moment dat, spre sfârşitul perioadei de exterminare a evreilor, când își dăduse toată averea pentru salvarea acestora, descoperă că mai avea o broşă de aur. Mâhnit, realizează că ar mai fi putut salva încă două persoane. Ca semn de recunoștinţă, la finalul războiului, Schindler primeşte un inel de aur de la câţiva din evreii pe care i-a salvat. Pe inel era inscripţionat un text din Talmud: „cine salvează o viaţă, salvează lumea întreagă”.
Schindler nu i-a salvat pe toţi cei 1.100 de evrei într-o zi, într-o singură ocazie. Și nici nu i-a putut salva pe toţi evreii exterminaţi. Dar a făcut tot ce i-a stat în putere. Nici noi nu vom salva toţi copiii orfani sau săraci din lumea aceasta şi nici nu vom rezolva problema încălzirii globale, a catastrofelor naturale sau a războaielor. Putem, în schimb, să oferim ajutorul unui singur om, chiar dacă efortul pare doar o picătură într-un ocean.
