Când reformatorul scoţian John Knox, discipolul lui Calvin, scria în 1560 în favoarea pedepsei cu moartea pentru eretici, el îl ataca mai ales pe Sebastian Castellio. John Knox nu știa atunci că îl ataca pe părintele ideii de libertate religioasă în creștinism.
Pentru Knox, Castellio era „campionul” separatiștilor englezi care nu credeau în predestinarea descrisă de Calvin, ci în liberul-arbitru. Knox făcea asocierea probabil pentru că acești separatiști contemporani afirmau că a lua viaţa celor de altă credinţă este păcat. Ideea lor revoluţionară se născuse din esenţa libertăţii religioase, pe care John Wycliffe și John Tyndale o predicaseră deja în Anglia și pentru care cehul Jan Hus fusese ars pe rug – și anume că oricine e liber să citească Scriptura pentru sine și să trăiască în acord cu ea.
De fapt, textul lui Knox nu arată decât că existau mai mulţi poli în Europa secolului al XVI-lea care incriminau pedepsele civile aplicate celor care aveau alte convingeri religioase. Sebastian Castellio a fost cel mai semnificativ dintre acești poli.
Eruditul care îl egala pe Calvin
Personalitatea lui Castellio este impresionantă.[1] Probabil că nici chiar criticile ereticului Miguel Servet nu l-au bântuit pe Jean Calvin atât de mult ca acelea ale lui Sebastian Castellio în ultimii 20 de ani de viaţă ai lui Calvin. Cu atât mai mult cu cât, iniţial, cei doi bărbaţi fuseseră prieteni. Castellio locuise în casa lui Calvin, în Strasburg, pe vremea când Calvin fusese forţat să părăsească Geneva, iar Castellio fugise de persecuţia din Lion.
În 1541, mutat la Geneva de câteva luni, Castellio a susţinut întoarcerea lui Calvin în cetatea elveţiană, iar Calvin i-a oferit lui Castellio un post important de profesor. Dar relaţia s-a stricat treptat. Unii consideră că pur și simplu nu era loc în Geneva pentru două minţi atât de mari, evaluând că Sebastian Castellio era la fel, dacă nu mai talentat decât Calvin ca lingvist și cercetător.[2] Cartea sa Dialogi Sacri a fost unul dintre cele mai populare manuale școlare ale secolului.[3] Poate și de aceea Calvin nu l-a susţinut pe Castellio să devină pastor, iar Castellio a decis să părăsească Geneva.
Povara unui deschizător de drumuri
Din Basel, Castellio a început să atace convingerile lui Calvin cu privire la libertatea individului de a crede altfel. Privită retrospectiv, dezbaterea dintre cei doi este una dintre cele mai semnificative ale perioadei Reformei.[4] Cartea De Haereticis (Despre eretici), atribuită de istorici lui Castellio, publicată în 1554, este o antologie în care Castellio urmărește poziţiile pe subiectul libertăţii religioase ale mai multor teologi proeminenţi, subliniind că doar cele în favoarea acesteia sunt fidele spiritului lui Hristos. De Haereticis este considerată cea mai importantă lucrare europeană pe tema libertăţii religioase din secolul al XVI-lea.[5]
În 1545, Castellio a terminat două traduceri ale Bibliei (în latină și în franceză). Traducerea în latină îi arată erudiţia, iar cea în franceză îi arată intenţiile, similare cu cele ale marilor reformatori, de a pune Biblia în mâna poporului. Ca un cititor avid al Bibliei, Castellio era de părere că nu toate divergenţele teologice sunt esenţiale pentru mântuire.[6] Cu toate acestea, Castellio nu se afla pe calea celebrării diversităţii teologice. El își afirma dezaprobarea faţă de eretici, deși rămânea ferm în convingerea că singura armă împotriva lor este Cuvântul, care ar trebui folosit pentru a-i convinge pe cei rătăciţi. Forţa nu este niciodată o opţiune. Prin exegeze atente asupra pasajelor folosite de cei care apărau persecuţia și pedepsirea cu moartea a ereticilor, Castellio punea baze biblice solide libertăţii religioase.[7]
Într-o lucrare ulterioară antologiei sale, intitulată Contra Libellum Calvini (Împotriva cărţii lui Calvin)[8], Castellio creează un dialog între el și Calvin folosind cuvintele acestuia din cartea Apărarea credinţei ortodoxe. Castellio argumentează amănunţit în favoarea libertăţii religioase. Niciun lider religios înainte de el nu avusese o asemenea înţelegere.[9] Concepţia tradiţională era așa de puternică încât, chiar două secole mai târziu, Jean-Jacques Rousseau, ilustru reprezentant al iluminismului, o exprima încă în faimosul său Contract social (1762): în viitorul stat ideal, cei care nu cred în adevărul religios trebuie exilaţi sau chiar uciși.[10]
Verdictul istoriei
Castellio a fost prima voce protestantă și implicit creștină care a expus complex și argumentat biblic nevoia libertăţii religioase. Locul său în istorie a fost astfel asigurat. Un schimb de replici din Contra Libellum Calvini[11] rezumă excelent întreaga dezbatere din epocă și arată totodată cât de mult îi datorează creștinismul lui Castellio.
Calvin: „Acum vedem că slujitorii Evangheliei trebuie să fie pregătiţi să poarte crucea și vrăjmășia și orice altceva îi place lumii, iar Domnul nu i-a echipat cu alte braţe decât răbdarea. Cu toate acestea, regilor li se poruncește să protejeze doctrina pietăţii prin sprijinul lor.”
Castellio, sub pseudonimul Vaticanus[12]: „A ucide un om nu înseamnă a apăra o doctrină, ci a ucide un om. Când l-au ucis pe Servet, genevezii nu au apărat o doctrină, au ucis un om. Apărarea doctrinei nu este o problemă a magistraţilor, ci a teologilor. Ce legătură are sabia cu doctrina?”
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
