Învăţăturile lui Jean Calvin | Calvinismul

Învăţăturile lui Jean Calvin influenţează până astăzi o parte a protestantismului, ajutând la transformarea societăţii medievale într-una modernă.

Cu ocazia pentacentenarului Reformei, în 2017, publicaţia franceză La Reforme a făcut un sondaj pentru a afla ce știu oamenii despre două personalităţi ilustre ale protestantismului: germanul Luther și francezul Calvin. Spre uimirea iniţiatorilor, studiul a arătat că numele lui Luther le era mult mai familiar francezilor decât cel al compatriotului lor, Jean Calvin.

Totuși rolul lui Calvin în edificarea și consolidarea protestantismului european a fost imens. La jumătatea secolului al XVI-lea, protestanţii păreau condamnaţi la dispariţie. Puternicii suverani ai Franţei și Spaniei își uniseră eforturile pentru a stârpi definitiv din ţările lor ceea ce numeau „erezia luterană“.

În Anglia, Maria Tudor (poreclită Maria cea Sângeroasă) își propusese să readucă regatul înapoi la catolicism, prin orice mijloace. Prinţii germani care susţineau Reforma fuseseră zdrobiţi în bătălia de la Mühlberg (1547) de armatele împăratului Carol Quintul și obligaţi să semneze un tratat prin care pierdeau o mare parte a libertăţilor câștigate.

Biserica Romană, trezită din loviturile primite, își stabilise o linie doctrinară solidă în cadrul Conciliului de la Trent, iar Compania Iezuiţilor, recent înfiinţată, începea Contrareforma, o acţiune de recucerire ideologică a teritoriului pierdut de catolicism.

Trebuie să facem împărăţia invizibilă vizibilă în mijlocul nostru. Jean Calvin

Exista însă un loc în Europa, nesemnificativ în aparenţă, care nu doar că se încăpăţâna să reziste, ci chiar visa și făcea pași către realizarea unei noi ordini sociale și religioase – micuţa cetate a Genevei, cu 11.000 de locuitori. Sub bolta catedralei orașului, neobositul Calvin, ros și încovoiat de artroză, se transforma în fiecare zi într-un profet din timpurile biblice, explicând, actualizând și dând sensuri noi Bibliei.

La Geneva și-a găsit refugiul John Knox, neînfricatul scoţian care a răspândit Reforma pe meleagurile natale. Tot aici au fost primiţi, îmbărbătaţi și instruiţi mulţi alţii: olandezi, italieni, valdenzi, spanioli, francezi, transilvăneni. Aceștia se vor întoarce cu forţe proaspete în ţările lor, având un plan de organizare și o doctrină bine articulată.

Ideile majore ale calvinismului, așa cum au fost ele concepute de marele reformator în acţiunile lui, în scrierile publicate și, mai ales, în cele peste 4.000 de predici ţinute și consemnate, sunt următoarele :

1. Punctul de plecare al vieţii creștine autentice este convertirea personală, aceasta fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu și nu a minţii umane.
2. Mântuirea ne este acordată în dar, prin credinţă, fără niciun merit. Credinţa lui Calvin este o încredere neclintită în înţelepciunea divină, întărită prin studierea Scripturilor. Cunoașterea lui Dumnezeu vine din Cuvânt, nu din contemplarea naturii sau din filosofie.
3. Biblia este expresia perfectă a revelaţiei divine. Nu există nicio deosebire calitativă între Vechiul și Noul Testament. Amândouă sunt normative și complementare. Israelul și biserica sunt două feţe ale poporului lui Dumnezeu, avându-L drept centru spiritual pe Hristos.
4. Textul biblic ne-a fost transmis prin inspiraţie divină, în termeni simpli, concreţi, într-un cadru istoric precis. De aceea, interpretarea lui nu trebuie să se îndepărteze de contextul vieţii reale în care a trăit mesagerul lui Dumnezeu. Calvin demonta astfel scolastica medievală, care devitalizase Biblia printr-o hermeneutică speculativă.
5. Biserica creștină se găsește acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este predicat, ascultat și pus în practică de credincioși, uniţi prin administrarea fidelă a sacramentelor.
6. În viziunea calvinistă, biserica Romei a trădat învăţătura apostolilor și a înaintașilor din primele secole. Luther și ceilalţi reformatori sunt restauratorii legăturii rupte de papalitate, prin falsele doctrine promovate și abuzurile comise. Astfel, „protestantul“ și „reformatul“ nu sunt bastarzii creștinismului, ci adevăraţii lui reprezentanţi.
7. Sacramentele instituite de Hristos sunt două – Sfânta Cină și Botezul.

Chiar dacă nu credea că Hristos se întrupează în pâine și vin, cum susţin catolicii, Calvin considera că într-o manieră miraculoasă trupul și sângele Mântuitorului sunt prezente în euharistie mai mult decât într-o manieră simbolică, așa cum credea Zwingli.

8. Biserica, fiind o comunitate a credincioșilor născuţi din nou, părtași la o preoţie universală, trebuia organizată într-o formă reprezentativă, nu ierarhică. Pentru o slujire eficientă, calviniștii au creat patru funcţii eligibile în biserică: „pastorii“, însărcinaţi cu predicarea Cuvântului; „doctorii“, chemaţi să-i instruiască pe oameni în înţelegerea doctrinelor; „bătrânii“ (prezbiterii), împuterniciţi să aplice disciplina ecleziastică, și „diaconii“, implicaţi în ajutorarea săracilor și bolnavilor. Cei aleși să ocupe aceste funcţii se reunesc într-un consiliu numit „consistoriu“, în care discută și dezbat problemele comunităţii, luând decizii printr-un vot democratic.
9. Geneva, fiind prima entitate statală calvinistă, adoptă o formă de organizare care încadrează calvinismul între curentele protestante magisteriale. „Consiliul magistraţilor“, ales de către cetăţeni pentru un mandat limitat, gestionează afacerile politice și sociale ale cetăţii. „Consistoriul“ se ocupa de spiritualitatea locuitorilor, administrând învăţătura creștină, sacramentele și disciplina ecleziastică. Cele două instituţii sunt chemate să se armonizeze în construirea unei societăţi guvernate de principiile etice ale Scripturii.

Dintre lucrurile care i se reproșează reformatorului genovez, două sunt notorii:

1. Dubla predestinare: În opera lui de căpătâi, Institutele religiei creștine (Institutio Christianae Religionis), Calvin susţine că Dumnezeu a stabilit, de la întemeierea lumii, prin decret, două realităţi: cine sunt cei ce vor fi mântuiţi și cine sunt cei ce vor fi condamnaţi. Astfel, conform acestei interpretări radicale și exagerate a mărturiei biblice, existenţa noastră este condiţionată de acest arbitrariu divin. Concluzia dublei alegeri făcute de Dumnezeu, de la început, este și rodul experienţei lui Calvin. În propria-i viaţă și-a dat seama că o mână nevăzută și misterioasă l-a împins pe drumuri nebănuite și necăutate de „naturalul“ său. Fără să înţeleagă de ce, Dumnezeu l-a ales pe el, bolnăviciosul, temătorul și nevrednicul Jean, să realizeze planurile Sale. Această conducere providenţială i-a părut lui Calvin o dovadă că, în înţelepciunea Lui, Dumnezeu stabilise așa de la început.
2. Arderea pe rug a lui Miguel Servet, în 1554: Condamnarea la moarte a lui Miguel Servet, umanist și teolog spaniol, refugiat la Geneva, contestatar al doctrinei Trinităţii, al predestinării și al botezului copiilor, este un eveniment tragic al istoriei. Totuși, reprezentarea lui Calvin drept un tiran sângeros, dornic să se răzbune pe un adversar, este o exagerare. În realitate, oricât de luminat a fost marele reformator, în anumite privinţe el a rămas un om al timpului său. Procesul lui Servet la Geneva a fost instrumentat de Consiliul magistraţilor, Calvin fiind audiat în calitate de expert în teologie, pentru a evalua dacă umanistul spaniol susţinea o erezie periculoasă sau nu. Demnitarii au pronunţat condamnarea la moarte. Așa credeau ei (și Calvin), în mod eronat și regretabil, că se protejează de pericolul divizării orașului.

Învăţăturile lui Calvin, cu accentul său pe predestinare, influenţează până astăzi o parte a protestantismului. Dar învăţăturile sale, asemenea celor ale lui Luther, au influenţat și transformarea societăţii medievale într-una modernă. În Evul Mediu, populaţia era împărţită în trei categorii: guvernanţii (aristocraţia), clerul și muncitorii.

Idealul cel mai înalt de viaţă era cel al slujitorului bisericesc, ce abandona viaţa obișnuită pentru a se dedica celei spirituale. Jean Calvin a prezentat munca drept cea mai înaltă demnitate, principiu care a fost împărtășit de societăţile predominant reformate ale secolelor următoare. Nu contează unde te naști, efortul, echilibrul, spiritul econom, zelul în a-ţi face datoria te ridică pe cea mai înaltă treaptă a umanităţii și te fac egalul nobililor și prinţilor.

În România, calvinismul a intrat prin Transilvania, o fruntașă a protestantismului european. În 1564, luteranismul și calvinismul s-au despărţit în Transilvania, din acel moment cele două curente protestante dezvoltându-și structuri și istorii proprii pe pământul românesc. În prezent, circa 3% dintre români sunt reformaţi, marea majoritate făcând parte din minoritatea maghiară.

Emil Lazăr privește către Jean Calvin nu doar ca la un mare reformator, ci și ca la un om al timpului său. Din această perspectivă, reformatorul din Geneva poate fi înţeles într-o manieră echilibrată.