În general, Biserica Ortodoxă a fost foarte precaută în a explica motivele pentru care femeile nu au acces la preoţie. De obicei, răspunsul este sumar și se inspiră preponderent din tradiţia Sfinţilor Părinţi. Se subliniază insistent că Hristos nu a avut femei între cei doisprezece apostoli, că ei și urmașii lor nu au hirotonit femei și, prin urmare, nici Biserica nu poate și nu trebuie să o facă. În consecinţă, subiectul este închis, ceea ce face ca Răsăritul să fie ferit de situaţii precum cele care au frământat spaţiul protestant. În 1920 în Olanda, în 1947 în Danemarca, în 1956 în Norvegia, apoi în Anglia, hirotonirea femeilor a devenit un element fundamental în funcţionarea bisericilor.
Biserica Ortodoxă a reacţionat abia în 1964, odată cu publicarea broşurii „Despre hirotonia femeilor”, scrisă de preotul profesor Nicolae Chiţescu, în care argumentaţia se limitează la spusele apostolului Pavel. Este vorba de un capitol din Biblie (I Cor.14, 34-35), unde apostolul solicită ca „în toate bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi Legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică.” Explicaţia, însă, este destul de neclară, fiindcă nu sunt valorificate nici contextul, nici motivaţia care l-a determinat pe apostol să recurgă la această interdicţie.
Însă, în 2010, în lucrarea de doctorat a preotului Pompiliu Nacu din Galaţi (profesor la Centrul Ortodox de Studii şi Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris), intitulată „Ereziile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul mileniului trei”, dilema este abordată mult mai pe larg. „Subiectul nu este nou, el a fost ridicat încă de la începutul veacurilor creştine de sectele gnostice, repus în discuţie în perioada Evului Mediu de mişcările neomanihee (care susţin dualismul între cele două principii eterne, Binele și Răul, n.r.), intens dezbătut odată cu apariţia Reformei în Apus, reluat şi pus în aplicaţie de teologia contemporană şi formulat în termeni foarte clari în atmosfera mişcării feministe”, scrie preotul menţionat în lucrarea respectivă.
Esenţa preoţiei
Considerând, deci, că problema hirotonirii este un produs exclusiv al mișcării feministe, autorul lucrării încearcă să explice de ce în protestantism a fost posibilă manevra hirotonirii, iar în bisericile tradiţionale acest fapt este improbabil. Nu este atât de mult o chestiune VUEde respect faţă de trecutul istoric, cât o viziune total diferită despre ceea ce înseamnă preoţia. Practic, în ortodoxie nici nu se pune problema în discuţie în aceiași termeni ca în protestantism, fiindcă este vorba de o diferenţă de concepţie. În Răsărit, preoţia are un caracter exclusiv sacramental, ceea ce îi conferă slujitorului posibilitatea de a sfinţi, a învăţa și a conduce. Din perspectivă ortodoxă, în protestantism s-ar pune accentul preponderent pe latura pedagogică a ei, în sensul dreptului de a-i învăţa pe ceilalţi. De aceea, în ortodoxie se poate vorbi de o egalitate a femeii cu bărbatul, dar numai în plan harismatic, susţine un site ortodox. Iar atunci când în ecuaţie intervin și Sfintele Taine, disputa se închide definitiv. „Dat fiind că protestantismul nu recunoaşte ca Tine nici Euharistia (împărtăşania), nici preoţia, nu există teologic vorbind niciun impediment pentru ca femeile să fie hirotonite pastori”, susţine preotul din Galaţi.
Prin urmare, în ortodoxie această conversie este practic imposibilă, fiindcă ar lovi în temelia teologică a bisericii.
În viziunea ortodoxă, preotul nu este doar un înfăptuitor al unui anume ritual creştin, ci este însăşi reprezentarea iconistică a lui Hristos. „Greşeala fundamentală de la care se pleacă în această problemă teologică vine din concepţia protestantă despre Sfintele Taine, unde este confundată preoţia sacerdotală cu preoţia generală. Preoţia sacerdotală este legată de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care este bărbat, pe când preoţia universală, prin Taina Sfântului Botez, aparţine tuturor, fiind de drept uman.” În concluzie, o femeie nu ar putea să-L reprezinte pe Hristos, fiindcă „umanitatea şi masculinitatea lui Iisus au avut un rol determinant. Iisus nu a fost uman şi masculin în sens abstract sau general şi nu putea să fie bărbat şi femeie în acelaşi timp”, sună concluzia tranșantă a preotului.
Problema din umbră
Dacă disputa s-ar rezuma doar la aspectul strict teologic, atunci dezbaterea pe baza argumentelor ar avea șansa unui progres. Însă, în jocul explicaţiilor survin și alte elemente, ţinute, din anumite cauze, departe de prim-plan. Unul dintre acestea este legat de natura feminităţii. Teologii ortodocși (dar nu numai ei) au încercat să justifice respingerea hirotonirii femeilor susţinând că natura lor umană le face să fie nepotrivite pentru preoţie. Mai degrabă create pentru supunere, femeile nu ar trebui să iasă din ordinea firească stabilită de Dumnezeu. Mediul monahal (în special cel de pe muntele Athos), dar și cel bisericesc păstrează multe dintre reminiscenţele acestei poziţii. O privire mai atentă asupra evoluţiei ideilor religioase ne ajută să înţelegem sorgintea medievală a acestei poziţii, construită mai degrabă pe o percepţie despre sexualitate, decât pe dovezi biblice.
Pe de altă parte, feminismul (cel puţin în varianta sa actuală) cu greu își poate găsi sorgintea în abordarea biblică. Se poate ajunge la un gen de egalitate care riscă să distrugă, mai degrabă decât să clădească. În aceste condiţii, problema preoţiei femeilor rămâne în continuare destul de sensibilă. Dacă în spaţiul ortodox aproape că nici nu se pune problema că ar putea fi și altfel, în mediul protestant rezolvarea problemei a fost diametral opusă. Deși subiectul nu poate fi limitat strict la abordări teologice, deși acestea primează în conturarea unei percepţii corecte.
