„Racheta care va pune capăt războiului” – titra Foreign Policy pe 18 iulie 2014, cu referire la prăbușirea avionului MH17 în Ucraina, într-un articol care arăta că determinarea liderului de la Kremlin este încă serios subevaluată. Autorul Mark Galeotti crede că sancţiunile care se înmulţesc și presiunea mediatică strâng cercul și Putin va înceta în curând să-i susţină pe insurgenţii proruși din estul Ucrainei. Aceasta este varianta optimistă.
Ar trebui totuși să ne întrebăm dacă sancţiunile, chiar și unele mai aspre, pot să-l oprească pe Putin. Fără îndoială, sancţiunile economice funcţionează, dar bunăstarea economiei nu e acum prioritatea lui Putin, ci „interesul naţional”, iar rușii au arătat în istorie că pot să suporte greutăţi incredibile. Posibil ca sancţiunile economice să afecteze strategia și momentul acţiunilor lui Putin, dar puţin probabil să îi schimbe ţintele.
„În mod clar Putin încearcă să vindece rănile rezultate în urma căderii Uniunii Sovietice” – comenta despre scopul lui Putin generalul american Martin Dempsey, iar cuvintele sale trezesc amintiri din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1933 și 1936, Hitler a profitat de credinţa europenilor că acţiunile sale încearcă de fapt să repare nedreptăţile Tratatului de la Versailles. Și Rusia a lăsat să se înţeleagă că anexarea Crimeei este o reparaţie, iar dacă Putin are în minte refacerea puterii și teritoriului Uniunii Sovietice, nimeni nu ar trebui să-i subestimeze planurile, pregătirea și ambiţia.
În ultimele luni a fost aproape inevitabilă compararea actualei stări de tensiune din jurul Rusiei cu tensiunile create de Germania lui Hitler. Tehnica perdelei de fum și propaganda de care a făcut uz Hitler se regăsesc și în strategia rusească. De asemenea, încălcările grave ale unor tratate existente sunt comune istoriei lui Hitler și celei a lui Putin. Reacţia greoaie și confuză și pacifismul celorlalte puteri constituie o altă asemănare izbitoare între prezent și anii 1930, când Marea Britanie și Franţa ezitau să răspundă ferm și să oprească expansiunea nazistă. Și nu doar că nu s-au opus ferm, dar celelalte puteri europene i-au făcut lui Hitler concesii uneori imorale (vezi cazul Cehoslovaciei), în încercarea de a menţine pacea.
Bineînţeles că în lumina istoriei, această strategie pare ridicolă, dar ea arată cât de greu reușesc uneori politicienii să distingă ce e cel mai bine de făcut, mai ales atunci când se confruntă cu suficiente probleme politice și economice interne.
Pacifismul din anii ’30 l-a încurajat pe Hitler să încerce mai mult și a dus la un conflict global, care ar fi fost probabil evitat dacă cele două puteri ar fi reacţionat ferm și la timp. Pe de altă parte, pacea merita atunci și merită și acum să fie menţinută cât de mult posibil, iar acţiunea militară trebuie să rămână ultima opţiune. Astfel că puterile occidentale descoperă încă o dată tensiunea care se naște la intersecţia câtorva întrebări: Cât de mult trebuie să presăm Rusia ca să-și schimbe politica? Care e limita dincolo de care riscăm o escaladare a conflictului? Are Putin niște ţinte specifice și un plan bine stabilit, care trebuie descifrat și contracarat? Sau vizează Rusia doar să-și crească puterea, fără ţinte concrete, improvizând din mers, adaptându-se la ce se întâmplă și îndrăznind mai mult pe măsură ce Occidentul ezită? Sau ambele?
Comunitatea internaţională încă se străduiește să descopere „secretul” și să decidă care este cel mai sigur și scurt drum spre rezolvare, conștiente că între a sfârși un război și a începe unul este mereu o diferenţă foarte mică. Să sperăm că politicienii momentului știu istoria și învaţă din ea. Pentru că, în esenţa ei, istoria nu se schimbă. Și, din păcate, nici noi.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.
